Abia lăsasem Atelierele Grivița în urmă și o rază de lumină îmi pișca brațul ce lâncezea lângă rama ferestrei șterse-n doru’ lelii și încă îmbâcsite. Soarele ardea cu ură, deși nu era nici 6 dimineața, iar trenul se târa cu mult sub viteza de 19 lei / oră, cât costase biletul.
Pe Semenic. Foto: Andrei.
Dacă credeam că în vagon e cald, afară ne-am izbit de un adevărat zid de arșiță și umiditate. Era trecut binișor de ora 13 și tocmai coborâsem în Caransebeș. Inspirat, am cumpărat o sticlă de apă în plus – știam foarte bine ce ne așteaptă. În plus, complet ironic și steril, deasupra noastră se plimbau niște nori de ploaie.