Abia lăsasem Atelierele Grivița în urmă și o rază de lumină îmi pișca brațul ce lâncezea lângă rama ferestrei șterse-n doru’ lelii și încă îmbâcsite. Soarele ardea cu ură, deși nu era nici 6 dimineața, iar trenul se târa cu mult sub viteza de 19 lei / oră, cât costase biletul.

Pe Semenic. Foto: Andrei.

Dacă credeam că în vagon e cald, afară ne-am izbit de un adevărat zid de arșiță și umiditate. Era trecut binișor de ora 13 și tocmai coborâsem în Caransebeș. Inspirat, am cumpărat o sticlă de apă în plus – știam foarte bine ce ne așteaptă. În plus, complet ironic și steril, deasupra noastră se plimbau niște nori de ploaie.

Ieșim din Poiana

Așa că soarele deja ardea când am ieșeam din Poiana, urcând din nou spre Lindenfeld cu destinația finală fixată pe platoul Semenic. În treacăt fie spus, acesta mi se pare cel mai reușit traseu de traversare a munților Nemanu: drumul către Lindenfeld, satul în sine care este o adevărată comoară (fostul sat, ca să fim mai preciși) și, evident, culmea principală.

Spre Lindenfeld

Apa se împuțina mult mai abitir decât reușeam noi să câștigăm în altitudine, dar măcar nu am fost nevoiți să căutam izvoare ca orbeții, așa cum am pățit cu doi ani înainte – știam pe dinafară unde se află. Și, chiar dacă nu era vorba de izvoare propriu-zise, ci doar de niște ochiuri de apă săpate rapid la umbra unor copaci, erau suficient decantate încât să ai impresia că bei ceva curat. Mi s-a părut chiar că aud vag că de acolo își adăpau ei caii, dar spune-i-o unui creier stafidit de sete.

La muncă

Înainte de a intra-n pădure am aruncat o ultimă privire spre vale: totul era uscat, iar verdele pălise spre un ton trist și fad. Peisajul, însă, își păstrase frumusețea dincolo de toate aceste mofturi sezoniere, dominat de un pom stufos și bătrân crescut chiar la marginea plaiului de lângă lizieră.

Uliță la ieșirea din Lindenfeld

Traversarea a fost rapidă – nu că am fi avut de ales fără altă sursă de apă la dispoziție până-n Brebu Nou. Undeva pe la jumătatea drumul am aruncat o privire spre Semenic: e foarte sus chiar și de aici de sus, îmi ziceam gândindu-mă cu jind la o carafă de apă. Aș fi salivat dacă aș fi putut, dar nu mai aveam de unde.

Desupra Lindenfeldului

Ne-am repezit ca ulii spre sat și, din a doua încercare, am găsit un loc unde să mâncăm – la Camping Trei Ape. Nu era loc de foarte multă mâncare și ne-am mulțumit cu niște papanași, care mi-au picat oricum greu în timp ce mă împleticeam pe lângă lacul secat și el cu vreo 2-3 metri.

Culmea Nemanului

Am dat tot ce-am avut pentru a ajunge sus odată cu ultimul crâmpei de lumină, sub care se-aprinsese vârful Semenic. Ne-am oprit lângă morile de vânt pentru a face câteva poze. Instalația în cauză reprezintă rodul unui experiment făcut în urmă cu 30 de ani, acum este părăsită, iar atmosfera din jur aduce foarte mult cu cea din Komkolzgrad.

Urcând pe Semenic

La îndrumarea unui cârciumar, ne-am așezat tabăra într-o poiană cu un lac și un pârâiaș chiar în mijlocul ei, situate în spatele sediului Salvamont. Și când zic tabără mă refer doar la un izopren și un sac de dormit de căciulă – cortul era absolut inutil pe o vreme atât de călduroasă. Am adormit relativ rapid, uitându-ma cu uimire și nesaț la cerui înstelat de deasupra. Era atât de senin încât puteam percepe mișcarea de rotație a Pâmântului.

Apus pe Semenic

O gâlceavă între două potăi ciobănești ne-a trezit pe amnândoi, dar, dacă Andrei a adormit imediat la loc, somnul meu a pierit cu totul. Cum nu era nici 6 dimineața, am tot cotrobăit prin jur, așteptând momentul în care soarele ar fi răzbit peste perdeaua de copaci. Era friguț, dar mi-aș fi făcut și rezerve dacă aș fi putut.

Moară de vânt pe Semenic

Cam în același timp în care poiana era inundată de lumină, pe digul care mărginea lacul își făcuse apariția un cioban. Deși își pierduse 2-3 vaci, nu părea foarte agitat pe tema asta, nici foarte dornic să plece în căutarea lor, judecând după conversația întinsă pe mai bine de jumătate de ceas.

Aici am înnoptat prima noapte

Și-a adus aminte că am trecut pe lângă stâna lui în ajun și ne-a dojenit părintește că nu am poposit acolo, că ne-ar fi omenit cum trebuie. Știți, i-am zis, nu avrut să deranjăm. Și apoi mai sunt și câinii, adăugasem în mintea mea. Ce-i drept, mă întrebam același lucru, deoarece aș fi dat oricând batonul în care îmi rupeam dinții pe o urdă proaspătă de stână.

Platoul Semenic

– Da’ voi de un’sunteți?, întrebă el brusc. Îi plăcea să schimbe rapid subiectul.
– Păi știți, din București, iar eu de fel din Alexandria.
– Aaaaaa, exclamă dându-și fesul pe spate, și eu tot din Teleorman sunt. Fața i se luminase mai abitir decât suprafața lacului în care soarele-și spăla fața.

Izvorul Băile Vulturilor

Îmi povesti apoi că a trecut prin zona Galațiului și că acum se stabilise prin valea Almăjului. Soră’sa era stabilită prin valea Poneasca, în prezent căsătorită cu un tip cu profunde înclinații bahice. În plus, cum tocmai îi spusesem de traseul nostru, a făcut legătura și ne-a îndemnat să o vizităm. De aici, discuția a devenit repetitivă:

– Nu uita să treceți pe la soră’mea, stă chiar de vale, nu aveți cum s-o ratați.
– Spune-i că Nicușor v-a trimis, știe că sunt aici sus pe munte cu oile.

Poteca Poezie

Și, din motive anterior amintite, chiar cochetam cu ideea unei vizite. Atâta doar că nu îmi dădeam seama nici în ruptu’ capului unde ar putea fi, deoarece îmi explicase ca unuia care ar fi trăit o viață întreagă pe acel munte: prima la dreapta și, gata, ai ajuns.

Marcaje Vechi

După ce s-a îndepărtat omul nostru, Andrei s-a repezit din sacul său ca dintr-un resort. Îl bănuiam deja că se preface că doarme doar ca să nu se-nhame și el la conversație. Ce pot spune, pierderea lui – pentru mine momentele astea sunt aur curat. Ne-am uscat sacii și am revenit la drum.

Drumeți mai noi

Soarele deja ardea când am poposit la ghereta lui nea Cornel – singurul loc care animă pe timp de vară decăzuta stațiune a Semenicului. Am luat câte provizii am putut duce – era ultima urmă de civilizație pentru multă vreme – și am traversat platoul Semenic, cu opriri de poze sub Piatra Nedeii și lângă Băile Vulturilor. În zare, spre Est, se puteau distinge lejer Cheile Carașului.

Bălăureală

Am continuat prin pădure pe Poteca Poezie și am ieșit în drumul Văliug – Coșava – Borlovenii Vechi. Acolo am avut mari probleme în a găsi continuarea potecii: pe hartă era clar marcată, în teren nu se vedea nimic. Am luat-o spre prima vale găsită, încercând cu greu să nu alunecăm printre frunzele și bețele pe care le mascau.

După ce am rătăcit poteca. Foto: Andrei

Nu după mult timp, am găsit un drum excelent pe care am mers până când am constatat că începeam să ne depărtăm binișor de track-ul corect. Dacă am fi continuat, conform GPS-ului, am fi ajuns la cantonul Comarnic. Din fericire, am găsit un punct în care traseul nostru era tangent cu drumul – am trecut apa și am început să coborâm spre Valea Poneasca.

Poneasca

Noul drum era rupt de TAF-uri și bușteni ținuți târâș și am depus efort cam ca la o urcare. După ce panta s-a mai îndulcit și suprafața s-a mai nivelat am coborât lejer spre DN57B. Acolo, chiar înainte de șosea, se află un baraj terminat, dar lacul aferent este gol. Ar fi urmat să deservească o centrală de lângă Anina, dar proiectul a fost abandonat.

Barajul Poneasca

Am mâncat la cabana Cerbul. Nu mult, doar câte o farfurie de cartofi prăjiți, singurul lucru pe care îl aveau pe lângă un vast repertoriu de carne. Mai bine mi-a prins odihna pentru că, deși nu făcusem decât să coborâm, eram rupt de oboseală. Și soarele mai abitir ardea.

Citește Toată Povestea

Helios – Partea I – Cod Portocaliu de Semenic

Helios – Partea a II-a – Vârful Frasinul iar mă Almăjește

Referințe și Alte Relatări

MTB Banat – Semenic (Povestea lui Andrei)

MTB Banat – Almajului (Povestea lui Andrei – Continuare)

Munții Semenicului și Almăjului străbătuți pe bicicletă

De la Weidenthal la Bigăr prin Semenic și Bănia