Cu ambele carcase puse la punct, au urmat sertarele la rând, ultimul hop înainte de fronturi. Am prins la un moment dat niște oarbe de strunjit castroane din lemn de jarrah și mi s-a parut că ar fi perfecte ca lateralele sertarelor, combinate cu restul de stejar al cutiei, respectiv cu sapeliul și stejarul fronturilor. Am luat trei și s-a dovedit inspirat, întrucât mi-au ajuns chiar și pentru birou. Din păcate, acum nu mai găsesc, cel puțin nu cantități mici.

Pauză

Oarbele acestea sunt blocuri brute ce pot fi asemuite în chip optimist c-un paralelipiped. De facto, au forme neregulate, doar un pic mai cizelate decât cheresteaua netivită. La o lungime nominală de 350mm, erau îndestulătoare ca lungime, lățimea lor înscria de două ori lățimea cutiei plus suficient de prisos cât să acopere pierderile tehnologice, iar grosimea de aproximativ cinci ori cea de 18mm dorită.

Lucru la cozile de rândunică

Deci un singur bloc îmi acoperea toate cele trei sertare. Am tăiat totuși din două blocuri, extrăgând ce mi s-a părut mai interesant și sănătos: lemnul de jarrah formează uneori buzunare de gumă și se-nțelege de la sine că nu se găsesc tot timpul la vedere, ci mai ies din vizuină unde și când ți-e lumea mai dragă.

O vreme lucrurile au mers bine: am tăiat cozile de rândunică, am asamblat cutiile, fără fund, doar pentru a-mi da seama că m-am lăsat purtat de considerentul estetic în dauna celui constructiv: uitasem complet atât să canelez lateralele și panoul frontal, cât și să fac panoul din spate mai îngust, ambele aspecte fiind necesare atașării fundului de sertar.

O frumoasă bucată de jarrah

Practic m-am văzut în mâinile trudite cu nimic mai mult decât o cutie momentan inutilă, căci nu aveam la dispoziție modalitatea clasică de a monta un fund ce poate să-și ajusteze dimensiunea în mod liber, funcție de sezon. Cutiile erau suficient de lungi și de late cât să nu pot monta pur și simplu un panou rigid încastrat în spațiul fix din ele fără riscuri de crăpare sau deformare.

Gata de scandal

Deci trebuia găsită măcar o vagă soluție. M-am foit vreo două – trei zile până am realizat că, deoarece nu erau nici prea mari chiar dacă nu erau mici, puteam să compun fundul asemenea unei uși: un cadru și un panou. Cadrul asigură un contur fix și o canelură perimetrală unde fundul poate să-și schimbe dimensiunea în anumite limite.

Două din trei

Doar că, ținând cont de specificul piesei, panoul nu trebuia să fie prea mult afundat față de ramă (n-am zis ridicat întrucât ar fi fost complet nepotrivit să-l montez cu partea-n relief spre interior). Puteam, firește, să-l aduc la nivel printr-o fălțuire suplimentară, dar… m-am gândit că o zonă depresionară va produce un surplus de impact dramatic.

Așadar, am canelat cadrul la 3mm de fața interioară a fundului, panoul fiind, așadar, afundat tot cu atât. Îmbinările dintre componentele cadrului sunt un nut și feder ușor diferit: în loc să fie o parte nut și alta feder, sunt ambele nut, iar federul este de fapt slobod și unește cele două caneluri rezultante. A fost mai ușor de lucrat așa, deoarece distanțele atipice față de extremități ar fi însemnat să lucrez din două părți pentru a tăia nutul în mod clasic.

Să știți că fundul a ieșit chiar delicat

Panoul este fălțuit generos, pe o lățime de 50mm, în jurul unui nucleu rămas la grosimea nominală (18mm) și este lipit doar în partea din față. În spate pătrunde numai 3-4 mm în canelură, restul adâncimii fiind oferită ca spațiu de dilatare, suficient date fiind dimensiunile modeste (230mm adâncime cu cot cu perimetrul cutiei). În laterale, unde se găsesc capetele fibrelor, am exploatat aproape întreaga adâncime de 8mm, păstrând doar câte un milimetru de joc cu rolul de-a evita frecarea sau înțepenirea.

Și pe dos

Cu scopul de-a aduce nucleul rămas cu grosimea inițială la același nivel cu partea inferioară a sertarului, am rindeluit pur și simplu până când talpa s-a sprijinit pe conturul ramei, apoi am șlefuit sărutând ușor toate suprafețele de reper.

Cum a fost fălțuit fundul

Soluția găsită din nevoia neatenției, este în esență, un principiu consacrat al tâmplăriei, aplicat într-un loc mai puțin obișnuit, cu efortul și răsplata de rigoare. Având în vedere că n-am căutat decât să stârpesc duhul ratării ce-ncepuse a dospi-n jurul meu, rezultatul este foarte revigorant: rama delimitează panoul fără să-l transforme într-o suprafață compartimentată excesiv și, per total, fundul devine o parte integrantă a designului.

Altă pauză

Și-mi aduc, apropo, aminte, de ceva ce povesteam o dată despre o-ntâmplare la ora de desen:

Întrucâtva îmi aduce aminte de ora de desen în care-am avut de modelat în argilă un portret. Am produs atunci o figură umană expresivă doar pentru că am pus prea multă apă. Fiind ultima pungă de argilă pe care o aveam, precum și ultimul bulgăre de chef, am dus-o așa la oră, cursă.

Până s-a-ntărit, părea un om care dădea capul pe spate de disperare văzându-l pe Radu Vasile vorbind de strâns cureaua. Profesorul meu, care lua drept un afront personal atât lipsa talentului la, cât și interesul în materia lui, n-a scăpat ocazia de-a mă lua la dinții găinii și-a explica rolul nimerelii în artă.