Noaptea am petrecut-o la Mănăstirea Moisei, situată deasupra satului cu același nume, la poalele muntelui Pietrosu Rodnei. Punctul central de atracție al acestei mănăstiri îl reprezintă biserica veche, clădită în 1599 și sfințită în 1672. Este construită în totalitate din lemn și a fost restaurată în 2011. Evident, nu am putut pleca fără a o vizita.

Biserica de lemn de la Mănăstirea Moisei

În prezent, aici nu se mai țin slujbe, oficiate în construcția nouă, ridicată în 1911 și sfințită în 1986. Picturile interioare nu erau într-o stare bună, multe dintre ele abia mai putând fi deslușite. Ne-a fost ghid un preot atipic, mai de viață, nu genul acela înfipt care stă numai cu Dumnezeu pe buze. A avut, ne povestea, o viață laică foarte activă înainte de a trece la cele… sfinte.

Când ne-am întors în camere, ne-am întâlnit cu un alt preot, care voia să se-asigure că plecăm – pare-se că șederea ne expirase. Ne-am făcut bagajele în grabă și am plecat către Vatra Dornei via Borșa. Ne aștepta un drum lung și dificil, îngreunat de un bicisnic vânt frontal. Măcar eram bine odihniți și cu moralul bun.

Biserica de lemn de la Mănăstirea Moisei

La coborârea în sat schimbătorul de pinioane al lui Florin s-a defectat. Am repornit abia la ora 12, după o oră în care am încercat să-l reparăm, dar nu am reușit să îl aducem decât într-o stare minim funcțională.

Cascada Cailor

Aceasta este află la 1300m, pe versantul nordic al Munților Rodnei și cel mai bine se ajunge din stațiunea Borșa. Noi am am luat telescaunul, lăsând bicicletele și bagajele în grija operatorilor de acolo.

Din punctul în care am coborât din telescaun am mai mers 15 minute pe jos. Conform localnicilor, mai sunt și alte trasee de acces, mult mai frumoase, numai că noi am preferat varianta cea mai scurtă și rapidă.

Borșa văzută din telescaun

Cascada este una din cele mai mari pe care le-am văzut, cu o cădere de apă în trei trepte, care însumează aproape o sută de metri înălțime. Este, în același timp, foarte frumoasă și elegantă: șiroaiele, adunate dintr-un circ glaciar, se scurg pe un pat de mușchi săpat într-o bretea de stâncă alb-gălbuie cu unele tente roșiatice.

Pentru mine a rămas un punct de referință până-n ziua de azi, chiar dacă atunci avea un debit mic din cauza secetei prelungite. Pe de altă parte, poienița unde se varsă arăta dezolant, plină de crengi și cioturi de copaci, resturi ale a defrișărilor masive. Încercam să îmi imaginez cum ar fi arătat totul dacă natura ar fi fost lăsată în pace – ar fi rămas probabil o poiană încântătoare.

La baza cascadei

Înainte de a coborî, am luat masa de prânz tot acolo. Ne-am gândit că s-ar putea să dureze ceva ocolul, așa că luasem cu noi ce mâncare mai aveam. Apă am băut direct din cascadă, ceea ce acum nu pare să fi fost o idee strălucită. Am scăpat, însă, fără vreo problemă și, după aproape o oră de când plecasem din stațiune, abordam…

Pasul Prislop

Trecătoarea Prislopului a fost și motivul pentru care ziua se anunța dificilă. Și chiar ar fi fost, dacă vântul nu s-ar fi potolit după amiază, deoarece urcarea în sine nu a fost deloc grea. Pe cer, însă, se adunau niște nori mai negri decât cenușa de pe ceaun, așa că am oprit rar și am mers repede.

Micșorată, dar încă elegantă

Singurele serpentine pe care le-am urcat au fost doar aproape de vârf, două la număr, tot două fiind și pe partea cealaltă, spre Cârlibaba. Sus (la 1400m) am oprit un pic și am cumpărat ceva nimicuri pe post de suvenir (evident, la suprapreț).

La fel de evident, nu putea lipsi eternul bădăran cu muzica dată la maxim: chiar lângă noi, pe mijlocul benzii, a oprit o dubă cu nouă locuri, plină ochi. Din interior răsunau niște acorduri abia inteligile, scuipate de un casetofon îmbătrânit probabil pe dujmani, femei fatale și bani făr’ de număr.

Pasul Prislop

Coborârea a fost genială, cu atât mai mult cu cât ne-am îndreptat în sens opus tovarășilor noștri. Singurul bai a fost că vântul care ne bătuse în prima parte a zilei până la Borșa, acum sufla din nou, tot din față, forțându-ne să pedalăm constant și la vale.

Asfaltul în sine a fost incredibil de prost, iar marcajele și indicatoarele mai mult nu erau. În același timp, pe margine, unde acostamentul nu se surpase deja, tronau niste panouri care anunțau lucrări de reabilitare care ar fi trebuit deja să se fi încheiat. În realitate nu am văzut mai mult de 1km adunat de asfalt proaspăt.

Am ajuns la destinație în jur de ora 10 noaptea, așteptați fiind cu un  foc de tabără și cu ceva preparate din carne, numai bune după așa zi.