Am plecat trei din București, dar la Voina doar doi și jumătate am ajuns. Din cauza unui mic dejun ratat luat la un fast food din Militari, Adi era sucălit de o năprasnică pântecăraie. Nici zăduful de afară nu era tocmai un panaceu, așa că primii kilometri i-am făcut uneori cu chiu, alteori cu vai.

După furtună

Din cauza aceluiași fel de mic dejun, trâmbițam zor-nevoie pe partea din dos, muzică ce doar s-a intensificat odată cu prima urcare serioasă, pe drumul de tractor de pe Plaiul lui Pătru. Dar pentru mine asta a fost singura neplăcere, deîmpreună cu transpirația interbucală ce insoțește atari fenomene, însă Adi nu s-a simțit mai bine până ce nu s-a lepădat pe gură de Satana și toți ai săi.

Deasupra noastră se strângeau deja nori, adică veneau din toate direcțiile și suiau spre creste. Cât timp așteptam în potecă și observam cereștile mișculații, mă gândeam că, nu știu cum se face, de fiecare dată prin Iezer-Păpușa am avut parte de un tapaj îngrozitor, hărmălaie cerească și ploaie cât încape.

Urcuș pe Plaiul lui Pătru

Socoteam că toată dihonia venea dinspre partea femeiască, Păpușa, după cum lesne-am putut vedea doar o oră sau două mai târziu. În paralel, îmi mai imaginam că, dacă foalele-mi de la mijloc nu vor conteni din suflat, am să am nevoie-n scurt timp de-un barbier de găoaze doar ca să mai domolească arșița!

Brânzică

Ne-am oprit pentru o pauză și completarea rezervelor de apă, pe care deja le retezasem, la ultima stână dinainte de culme, imediat în stânga potecii. Nu era decât unul din ciobani, cu mult stupit la furcă și un pic ciudățel, care, din scoarță de copac, făcea niște cutii rotunde în care împacheta brânză de burduf.

Nu sunt genul pe care să-l rogi cu mâncarea, așa că, evident, am gustat. Prietene, mare fudulie brânza aceea, chiar dacă-ți trebuie un gust format să treci peste nuanțele mai grele. Scoarța-i împrumută arome parcă din măruntaiele pomului, inclusiv un parfum de rășină de brad sau molid, nu mai țin minte exact ce era.

Așteptam să treacă furtuna…

Prima tentativă de a pleca de-acolo a eșuat căci numai vreo sută de metri ne-am depărtat că s-a și pornit furtuna. Așa că ne-am întors și ne-am adăpostit până s-a curmat. O ureche formată și-ndelung umblată pe munte își poate da seama, după cum sună răpăiala pe acoperiș, dacă ploaia-i dinspre parte femeiască sau dinspre parte bărbătească.

Ne reluăm drumul…

Cu siguranță, ce auzeam noi, era din partea Păpușii, căci nu doar că a-nceput brusc și cu un debit covârșitor, dar se și auzea pe-acoperiș cum picau verzi și uscate, cimilituri, palavre felurite, fleacuri fleșcăite, mofturi înghețate, hotărâri pripite, amenințări într-o doară, vorbe de clacă, sughițuri, gărgăuni acoperiți cu gheață, colaci peste pupeze și multe altele care mai apoi cădeau pe jos la picioarele noastre și pe care cu mare uimire le priveam.

De trei ori s-a oprit ploaia și, cum dădea soarele să iasă și tunetele se depărtau, cum se-apropiau iar brusc și mai vârtos începea a turna. Nu-nțeleg săracu Iezer cum de nu și-a luat câmpii, mare inimă i-a dat Dumnezeu și bun și statornic munte l-a făcut de șade priponit de dragul oamenilor de la poalele sale: că de-ar fi să-și ia câmpii, praful s-ar alege de toți și toate.

Aici înnoptăm. Sus, nu jos.

A treia oară, în sfârșit, a contentit pe bune și-am putut pleca. Dar, chiar înainte de urcușul final, pe culmi s-a așezat iar un macat de nori, între care puteam vedea fulgere pe ici-colo. Am socotit că-i mai cu cale să rămânem locului peste noapte – cracul făcea o gâlmă ca un genunchi, lângă care se lăsa o mică șa, deci eram feriți de vânt.

Primul soare-al dimineții…

Am scos și pus corturile, și, după o scurtă flecăreală, ne-am cântărit scuipatul cu mare-atenție, apoi ne-am ghemuit înăuntru căci deja se pusese un vânt vârtos. Sus, Păpușa iar melița: o auzeam cum îl porcăia pe săracul Iezer că toată ziua nu face nimic și doar umblă creanga cu coate-goale aceia de Moldoveanu și Negoiu ba pe la cârciuma lui Râușor, ba la a lui Pecineagu.

Iezer, mai molcom, îi răspundea cu blândețe că poate-a uitat cum în primăvară a dat singur toată zăpada până jos de vale, cum după ultimele ei pandalii, doar el și vreo câtiva bărbați din sat au dat bolovanii și copacii din drum, cum tot el stă de pândă și-are grijă ca fiarele pădurii să nu cășune pe stânele bieților oameni și că să-și vadă de treabă și să aibă grija de oile și vacile ei fără să-l mai bodogănească atât.

…ne prinde pe drum

Că, uite, a mai zis, Leaotei i-a mers vorba peste tot de zăludă și clevetitoare și-acum își duce singură bătrânețile: mai ține doar niște oi, doi-trei ciobani și rar o mai bagă-n seamă câte un drumeț. Pe când Bătrâna, pe lângă că-i frumoasă și unduitoare, cu vorbe meșteșugite și dulci l-a păstrat pe zdrahonul ăla viforos de Omu.

Ne pregătim să coborâm spre Spintecătura Păpușii

Și tot așa au ținut-o gaia mațu, până când bag de seamă c-au dat-o la pace, căci dimineața, nici țipenie de nor. Măi să fie, să vezi c-a prins-o după ce s-a mai calmat și i-a dat ceva binecuvântări pe brânci, că prea senin e cerul! Nu mă credeți? Eu vă zic aici doar lucruri adevărate, că doar nu sunt prim-ministru.

Și-i păcat, că-i frumoasă Păpușa, mai ales sub primul soare al dimineții, și, când vrea, grijulie ca o mamă bună: sus, chiar sub banda roșie, am găsit un izvor care te spăla pe dinlăuntru mai ceva ca apele Iordanului pe dinafară. Am vărsat tot ce aveam și am completat de acolo. Spre vest, până să dai în Spintecătură, coama-i e ascuțită ca limba, dar blândă, cu pajiști fragede. Spre est, când cobori de pe dânsa, e mai stâncoasă, colțuroasă și prăpăstioasă.

De pe Păpușa, o privire spre Iezer

Și fiindcă veni vorba de Spintecătură, trebuie să vă spun că acolo ne-am luat micul dejun, căci am plecat zoriți cum s-a crăpat de ziuă. Curios lucru, spre deosebire de alte spintecături, aceasta e rece, nu caldă, e pietroasă, deloc moale, e grunjoasă, iar nu fină. Este, în schimb, umedă, însă trage curentul.

De sub Păpușa, o privire spre Argeșel

Pe vârf, ce suie spre cer precum un sfârc tocit, am ajuns odată cu soarele. De jur împrejur: umbre de norișori încă inofensivi, turme răsfirate prin locuri povârnite, de zici că levitau, lacul Râușor colea, Pecineagu dincolo, Argeșelul chiar sub noi și Dâmbovița mai acana.

Noi am fi stat mai mult, dar Iezerul ne-a șoptit că ar fi mai bine să plecăm, căci pe la ora prânzului, de care deja trecusem binișor, o mai apucă și să nu cumva să nimerim sus, că are să ne cauzeze. Acum, zicea, e obosită după noaptea trecută și de aceea încă doarme.

Hai c-am scăpat de urgie!

Ce să facem, ne-am conformat! Ne-am dat repede jos spre Șaua Grădișteanu, apoi am cotit prima la dreapta, pe dunga albastră și, cum intram noi în pădure, lăsând în spate teltia de buruieni din care pasc neoamenii, am și auzit ca niște probozeli care se-ncălecau una pe cealaltă. Hait, am zis, am scăpat la limită.  Abia pe la cabana Cuca, durată pe ruinele fostului sălaș Măcăia, ne-au prins primii stropi de ploaie. Păpușa ne căuta pe sus, dar noi eram demult duși.

Cam atât