Nemaiavând practic nimic cu care să facem focul, dimineața s-a scurs foarte repede și frugal, nici măcar un nes, pentru că rece oricum n-are farmec, chiar dacă poate fi preparat. Dar asta nu-nseamnă c-a fost o dimineață ratată. Dimpotrivă. Plecând repede la drum, ne-am permis, înainte de-a coborî, să explorăm valea câțiva kilometri-n amonte.

Valea Stanciului (1)

Nu mai țin minte exact cât am urcat, am mers mai mult la întâmplare, oprindu-ne din loc în loc pentru diverse mici explorări. Mi-am notat atunci că valea Stanciului merită o excursie aparte, doar pentru ea. Spre rușinea mea, am pierdut notița și am regăsit-o abia astăzi când formalizez darea de seamă, ce-i drept de o manieră necolocvială.

Am oprit pe ici, pe ocolo, culegând mici detalii ale văii, așa cum ai culege o floare și-ai așeza-o după ureche și, dupa ce se va fi ofilit, ai așeza-o-ntre paginile unei cărți pentru a mai da de ea din când în când.

Nănăul de piatră

O intrare într-o peșteră sau poate aven, formată din două tunele mai mici cu un sept între ele, ca și cum ar fi un nas, care chiar fornăia, dar nu cu sunet, ci cu frig; o fugă mică de apă, răsfățată între două pietre și mult mușchi; și, mai sus, abrupturile Vlădesei, cot la cot cu golul alpin, pudrate cu aur bisericesc.

Vlădeasa

După împlinirea unui anumit grad de sațietate sufletească – este, desigur, bine, să exersezi măsură în orice, chiar și-n ceea ce e frumos (poate mai cu seamă-n ceea ce e frumos) – ne-am dat la vale. Repede. Dar nu chiar atât de repede încât să nu oprim din nou la cascada Vălul Miresei, pe care-am văzut-o acum într-o nouă lumină.

Apoi la fel de repede până-n sat, unde am oprit pentru a mai scotoci după ceva de mâncare prin magazine. Nu găsirăm mult, dar măcar cât să ne mai mințim pentru următoarea bucată de drum, măcar până la Doda Pilii.

Valea Stanciului (2)

Între noi și Doda Pilii (aș scrie numele ăsta de o mie de ori, atât mi se pare de sonor, grav și important) se-așternea un sector de drum în lucru, plin de camioane și praf. Și, chiar dacă închis oficial traficului public, plin de turisme și busuri pline de turiști. Am înghițit praf cât pentru tot anul – până și apa din izvoare curgea de-a gata-mbibată cu praf.

Trecătoarea dintre Răchițele și Doda Pilii

Măcar o bună parte din drum a fost la umbră, aspect rectificat pe coborâre, până la Doda Pilii, când ne-am întins la frigare, cu toată viteza prinsă, care nu făcea decât să arunce spre noi și mai mult aer fierbinte și praf. De altfel, era greu de spus care erau ăi mai mari cretini: noi care goneam printre camioane și utilaje sau cei care le conduceau la fel de repede.

În Doda Pilii am tras la un cico și-un brifcor, produse fanion ale rafinăriei Brazi și Marius a propus să facem un ocol până-n Smida, la coada lacului Beliș. Habsburgul din mine care-și făcea de cap pe vremea aia (și azi, din când în când) a bombănit un pic, dar adevărul e c-a fost inspirat.

Coada lacului Beliș, la Smida

Nu musai legat de Smida, care mi s-a părut, în cel mai bun caz, o peltea de case, nu o așezare, cât de coada lacului: era o simetrie ciudat de satisfăcătoare în a fi ieri deasupra barajului de beton și azi în partea diametral opusă, pe un ponton fragil și pe jumătate putrezit.

Pe valea Bătrânei, între Ic-Ponor și Padiș (1)

Cred că dacă ar exista sfârșitul timpului și universului, nu ar fi acolo un restaurant cu retroturbine temporale care să te ducă înapoi să-l tot vezi, ci ar fi o coadă de lac sau un lac simplu, o mână de brazi, niște margini mlăștinoase, un ponton putrezit și Charon venind agale, după ce Piripero i-a luat măsurile și Juan de Dios a tras clopotul.

Revenirăm, deci, din reverie înapoi la drum. Din Ic-Ponor am părăsit Someșul Cald și am cotit stânga pe Pârâul Bătrâna, urcând spre Padiș. Am lăsat și lucrări și trafic în spate și-am mers liniștiți pe un drum atât de încins încât aerul căpătase consistență și-atât de izolat încât părea suspendat. De grijă, am verificat de câteva ori că suntem pe calea cea bună.

Pe valea Bătrânei, între Ic-Ponor și Padiș (2)

Urcușul nu fu greu, dar nici ușor nu fu. Zorile zăboveau și-ntunericul zorea, dar tot August era, iar vara ținea musai să marce golul de onoare înainte să fluiere de toamnă-iarnă. Pe mâini. fețe și picioare aveam cisla aceea prin care înotam, copil fiind, de fiecare dată când străbăteam la-nceput de primăvară câmpiile la țară și prin care, dacă apucam câte-o pojghiță de zăpadă, ne mai dădeam la vale cu sania printre terase, ne opream în vreo groapă sau un bolovan și ne răsturnam cât eram de mari (sau, mă rog, de mici).

Aproape de Padiș

Urcușul s-a terminat în buza complexului turistic și de acolo am coborât direct spre Poana Glăvoi. Nu mai știu acum dacă mai este permis camping-ul acolo, dar acum 10 ani era. Dacă-mi aduc bine aminte, chiar singurul loc unde se putea pune cortul. Așa că acolo am oprit și noi.

Era abia-nceput de-amiază și, ca să nu ardem timpul aiurea, după o masă copioasă am ales traseul care făcea Cetățile Ponorului și Poiana Ponorului. Fiind o zonă cu relief carstic, cu toate manifestările specifice, imaginația a abdicat din funcție și totul începe și se termină cu ponor.

Cetățile Ponorului (1)

Eu mai auzisem de Cetățile Ponorului și chiar îmi doream să le văd, îmi suscitau curiozitatea prin numele lor, chiar dacă mă așteptam la ceva mult subdimensionat în raport cu sonoritatea bombastică a numelui. Doar că a fost exact pe dos: numele este mult mai mic în raport cu ceea ce descrie de fapt: trei doline uriașe (de ordinul sutelor de metri în adâncime și diametru), aproape cât niște buzunare popești, iar traseul trece prin două și pe deasupra celei de-a treia.

Cetățile Ponorului (2) – Portalul Peșterii

Atmosfera este de-a dreptul gotică, adică te-așează binișor la locul tău, mai ales dacă punem la socoteală și portalul de intrare-n peștera cu același nume. V-am zis doar cu imaginația, dar, privind retrospectiv, ce-ar mai putea adăuga un nume? Zi-i ce e și las-o-n pace.

Un grohotiș ne-a cam dat de furcă, dar după ceva negocieri am zis hai să trecem și prin poiană, un lighean verde aparent inofensiv, dar care se umple cu apă când plouă mai mult sau se topesc zăpezile, căci sistemul de drenaj (sorburile adică) prin care se pierde pârâul din poiană nu face față și dă-n răscol. Pe o ridicătură e un panou (sau era) care arată poiana prefăcută lac.

Poiana Ponor

E greu de descris fețele noastre la-ntoarcere, modul în care oboseala și impresiile au contorsionat trăsăturile fiecăruia. Cred că ăsta ar trebui să fie punctul terminus pentru fiecare tură: când ajungi să nu mai ai nimic de ars, ai ajuns unde trebuie.