Muzica
Intermezzo (sau ce-o fi) din Cavalleria Rusticana, Pietro Mascagni

Soarele a coborât în Poiana Glăvoi, s-a uitat de noi și nu ne-a găsit. Plecasem pe furiș, cu noaptea-n cap, doar eu și Norbert, pe traseul Galbenei, marcat corespunzător cu punct Galben. Primii kilometri i-am făcut pe semi-întuneric, la frontală, mergând alert și îmbrăcați gros: tipic pentru acel loc, era un frig de albea și Galbena care, la izbuc, este albastră.

Good morning, Vietnam!

Ceilalți doi, Marius și Remus, rămăseseră-n tabără și probabil încă sforăiau când am ajuns la Piatrele Galbenei, cu doar zece minute înaintea soarelui. Acolo, pădurea se dă respectuos la o parte și dezvăluie câteva stânci pleșuve care străjuiesc valea Galbenei. De acolo am putut vedea cu ochii minții traseul ce se va desfășura în fața ochilor reali.

Drumul din vale tot șerpuia, încercând disperat, precum un veritabil vampir, să se pitească de soare, care se insinua încet, dar sigur, prin fiecare cotlon. Spre noi, ca o pâlnie, se ghicea izbucul Galbenei, formând în pătura de fag o pâlnie adâncă cu smalț de piatră. Acolo trebuia să fie prima pauză mai lungă, dar, până acolo, ne reclama atenția nemijlocită și avenul Borțig.

Punctul Galben pe i

Sectorul următor a fost foarte comod, o urcare ușoară, atâta doar că ne-a luat mult să ghicim unde-i respectivul. Nu mai văzusem niciodată un aven și chiar eram progresist de contrariat că nu dăm de el, deși ar fi trebuit să fie aproape de potecă. Și era, dar eram și noi căscați, mai căscați ca el.

În cele din urmă, iată, și zic asta cu un record neîntinat de perfectă heterosexualitate, un sfincter superb, perfect, de piatră. E unul din acele lucruri pe care le face natura pentru că poate și care te lasă un pic trăznit. Oamenii, ca să impresioneze, fac mașini care costă cât o basculantă și sunt mai puțin utile decât o bicicletă; natura face avene.

Diversiuni

Și dacă asemănarea s-ar fi rezumat doar la formă, ar fi fost ok. Problema e că s-a extins și la funcție, cu deosebirea fundamentală că materia circula de la exterior la interior, nu invers. Mă mir că n-a dat în peritonita! Partea bună? Pe fundul său, împiedicând accesul gunoiului în tunelurile care dau spre Cetățile Ponorului se află un ghețar, destul de plin de el.

Avenul Borțig

În coborâre liberă și controlată, pe o potecă mai bună decât trotuarul de pe Magheru și chiar hipetrofiată pe alocuri, am ajuns la Izbucul Galbenei, vizibil, după cum ziceam, încă de mai sus, de o manieră discretă, dar precisă-n exprimare.

Să ajungem acolo a fost, la acea oră din zi, ca și cum am fi pătruns într-o cameră de izolare. Impune respect și adecvare. Dar natura este mereu adecvată, nu? Adică așa cum ar trebui să fie și nu altfel. Un fel de etalon după care ne măsurăm și reglăm.

Pe Magheru, oarecum

Ar decurge de aici că inflația de oameni în astfel de situații ni se pare inoportună nu musai pentru că i-am urî pe ceilalți, ci pentru că ar tulbura… senzația de adecvare, ca un jocheu de radio care vorbește peste melodia preferată spunându-ți cât e de reușită, cât e de populară și că autorul a compus-o în timp ce se căca glasat în sus.

Adecvatul izbuc al Galbenei

Dar suntem oameni și avem jinduiri omenești, mai cu seamă stomacale. A trebuit să le dăm curs, iar soluția problemei s-a nimerit a fi o cutie babană de pateu, câteva batoane și alte asemenea banalități gastronomice.

Mai departe Galbena coboară-ntr-o serie de praguri și cascade, ultima de pe traseu fiind Cascada Evantai. Dacă nu mă-nșel, pe sub traseu e și un tunel, probabil un soi de sau chiar o insurgență a Galbenei înseși. Țin minte că era și o potecă spre acea parte, dar nemarcată.

La vale

Iar spectacolul se termină cu un tronson de chei care parcă-s scoase dintr-un joc de aventură. Ne-am distrat ca niște copii tâmpi acolo, mai ales pe un pasaj care-ți solicită și picioarele, pentru că trebuie să mergi pe un cablu, și mâinile, pentru că trebuie să te ții de alt cablu. Aranjamentul nu-i cu dublu sens, deci întâlnirile trebuie negociate dinainte.

Cascada Evantai

Și ăsta a fost coborâșul. L-am dat, fără să facem vreun gheșeft, pe un urcuș strașnic de gâfâitor prin Poiana Florilor. Ne-am întâlnit cu un grup din acela care făcea aplicație, adică învăța mersul drept pe potecă. Unul din ghizi ne-a luat oleacă-n balon că, de, dacă am fi făcut traseul invers am fi coborât, nu am fi urcat acel povârniș.

Diferența de nivel tot aia era și, toate fiind egale, aș prefera oricând să urc un povârniș, nu să-l cobor… Am o ură proletară pentru orice-nseamnă coborâre prelungită sau dreaptă sau, în general, coborâtoare. O ură aproape la fel de puternică precum ura feministelor pentru bărbații pe care-i parazitează.

Aventura Parc Cheile Galbenei

Așadar cerem scuze la domnul Ghid, dar din întâmplare am nimerit bine. După ce bunamireasmă a grupului s-a disipat, am putut și noi să ne bucurăm de florile din poiană pentru că, prietene, poiana-și merită numele. Un fel de câmp de maci din Vrăjitorul din Oz, dar fără maci, neadormitor.

Tiroliana cu picioare

Zisei de un ghețar mai devreme și-mi pare mie că era să uit de unul și mai important, ultima stație de pe traseu, Focul Viu. Un ghețar tot într-o peșteră, cu un hublou natural pe deasupra, prin care, asemeni ca-n Indiana Jones, dacă intră soarele la o anumită oră din zi se-ntâmplă un anumit lucru, adică strălucește toată caverna.

Nu eram la acel moment din zi și, așa cum ascuțit a remarcat unul din cei mai mari filozofi fictivi, a trebuit să ne imaginăm focul. Oricum, a meritat oprirea, mai ales că ni s-a dat ocazia de-a face și-o analiză socială ad-hoc. Era pe acolo și un cuplu genul modern-soporific-publicitar, adică așa cum apar prin reclame, socialiști cu alții, liberali cu propriile lor persoane.

Poiana Florilor, nepevertită de Vrăjitorul din Găoz

Ea își apară copiii cu scut medicamentos de virusuri după ce a prestat 25 de ore la corporație la birou și sub birou, se spală pe fiecare dinte cu câte-o periuță separată și are „opinii”; el, un anost calat în fotoliul său mental, care zice bogda-proste c-a pupat în viața asta ceva ce seamănă a bijboc și pentru care s-au inventat poncifele de genul uite-ce-am-mai-pățit-în-trafic-muistul-ăla-nu-merge-ca-mine-hai-să-l-înjurăm-cu-toții. Are și el opinii, dar mai mult ale ei.

Frumos, civilizat, cât de cât

Returul în tabără a fost oblu, pe poteca pe care plecasem. Se-nchidea bucla, se strângea și lațul, căci trebuia să părăsim tabăra și să ne-așternem iar la drum. S-ar putea argumenta, pe de o parte, că eram obosiți; în definitiv, fu lung și complex. S-ar mai putea spune că era de ajuns pentru o zi; în definitiv, fu memorabil.

Pe de altă parte, eram deja rodați, încălziți și ne-am fi simțit mai obosiți dacă am fi stat decât dacă am fi mers.  Și-n plus, sufletul copleșit de frumusețe și subversivitate vrea mai mult din fiecare, nu mai puțin. Halit, cafelit, continuat.

Am avut și eu portal, dar ăsta e mai frumos

Cred că drumul care ajungea-n Poiana Glăvoi ne-ar fi livrat în același loc, adică-n Valea Arieșului, însă traseul era făcut pe explorare și, în atare spirit, am ieșit la șosea, am coborât până sub Piatra Bulzului și am făcut stânga pe un drum improbabil, adică despre care n-ai fi zis că duce efectiv undeva.

Fără foc, dar cumva tot lucios

Urcă, șerpuiește pe versantul stâng al Galbenei până se așează încet lângă ea, o-ntreabă cum i-a fost ziua, dacă au fost mârlani pe la serviciu, îi aduce câteva flori la mal și continuă mult timp după ce din dânsa nu mai rămâne decât Luncșoara, pe care o părăsește abia sub Șaua Ponița, lângă cantonul Luncșoara.

Dacă nu era încă devreme, am fi rămas acolo – locul o reclama cu prisosință: și spațiu, și lemne de foc, și unul din cele mai elegante cantoane silvice pe care le-am văzut până acum. Dacă ar fi fost cineva să-l anime, probabil că aș fi insistat să fim găzduiți. Așa, am tot urcat.

La drum din nou

Și, dacă am urcat, am zis că hai să și coborâm. Și am coborât, teteo, pe un drum ca-n palmă, cu pasiune turbată, lăsând flăcări în urma noastră, până-n Valea Arieșului. Am găsit acolo, un camping, La Dănuț îi zice și am rezonabile temeiuri să ghicesc și numele proprietarului.

Așteptare

În ceea ce privește camping-ul, era full fără duș, ceea ce nu a fost așa un deranj, pentru că ne-am spălat rapid in râul care curgea pe aproape. Am dat o raită până-n sat pentru mâncare și am încheiat seara în compania acelui gen de cuplu de bătrâni globe-trotteri care păcălesc moartea bucurându-se de viață.