Muzica
Uvertura William Tell, G. Rossini
Așadar, lămurisem în parte care erau soluțiile la problemele stringente ridicate de mască și cum le-am rezolvat, dar, îmi pare mie, am uitat să menționez una din ele. După ce am tăiat panourile laterale și după ce am tăiat și riglele care ar fi urmat să fie montate perpendicular, frontal, pe fiecare, formând un profil în formă de L, am realizat că tot ansamblul ar suporta o îmbunătățire.
Mai concret, în partea de sus și in partea de jos a fiecărui profil astfel rezultat am conceput spre montare câte o fișă sub formă de triunghi vag-dreptunghic. Deși în proiect, numai pentru asamblarea acestor două segmente prevăzusem mai multe șuruburi decât pune IKEA într-un dormitor întreg, găselnița izvora dintr-o oarecare grijă că picioarele, chiar și așa, nu ar fi suficient de stabile.
Grija s-ar putea sau nu să fie fondată, nu am atâta experiență de lucru cu lemnul astfel încât să merg la sigur, însă am câștigat colateral alte două lucruri certe:
– jos, aveam acum o modalitate de ancorare elegantă în podea, ascunsă, fără vincluri de oțel;
– sus, aveam un punct suplimentar de sprijin pentru polița intermediară, precum și o modalitate de-a ascunde îmbinările picioarelor.
Decuparea panourilor brute și a riglelor cu care fac pereche a mers surprinzător de lin, rapid și fără rateuri. Ba mi-am permis și ștrengăria de a freza muchiile din spate care întâlnesc colțurile pereților, colțuri unde tranziția se face cu profile de trecere de plastic cu lățimea de aproximativ 10mm.
Următoarele pe listă au fost polița intermediară și panoul care trebuie să unească cele două picioare, servind practic pe post de planșeu pentru întreaga mască și de care va fi suspendat sertarul proiectat. Ei bine, aici s-au strecurat câteva dume.
Prima, chiar la planșeu, care trebuia să se muleze după profilul picioarelor și să aibă colțurile din spate teșite cu latura de 10mm. Toate bune și frumoase, dar la colțul din dreapta am mușcat prea mult, prea ca la țară cu șoricelul și, deși utilizabil și-așa, deși nu se vedea la montajul final, am zis că mă râcâie prea mult.
Bine că aveam o groază de rigle subțiri, între 2 și 5 milimetri, așa că pur și simplu am luat una potrivită ca grosime, am lipit-o brut și, după o zi am tăiat excesul de lungime, am șlefuit-o cu orbitalul la 120 , apoi am chituit-o și am șlefuit din nou. Lux.
A doua, la polița intermediară, a marcat sfârșitul poveștii de dragoste dintre mine și pendular. Tăietura din stânga a ieșit ok, cea din dreapta a ieșit strâmbă. În ciuda tuturor precauțiilor, pânza a fugit după fluturi. Am încercat să repar, iar a fugit, de data asta în sens opus. Până am reușit să scot o tăietură dreaptă, rămăsesem cu 3 milimetri lipsă-n grosime.
Am făcut apel din nou la resturile respective, am lipit o riglă în acel loc și am ajustat-o la șlefuire. Ce să zic, a ieșit ok, iar acum polița e bine mersi, un pic deschisă la culoare în acel loc, pentru că a trebuit să uniformizez și cu puțin chit.
Material aveam suficient să tai din nou acele două piese, atâta doar că mi s-a părut mai interesant să le repar, mai ales că nu erau mize atât de mari. E drept că, într-un fel, acele imperfecțiuni își strigă natura. Pe de altă parte, au și un farmec al lor, pe care-l împrumută întregului corp.
Asta ne aduce cam o treime din muncă și e punctul în care ar fi trebuit să reflectez și asupra motivului pentru care pânza aia a luat-o așa prin bălării. Se-nțelege, n-am făcut-o, iar asta mi-a cauzat la decuparea ușilor. Pe scurt, am stricat nu mai puțin de două panouri brute pentru două dreptunghiuri ordinare. Adică nu mai puțin de șase rateuri. Șase rateuri și o pânză făcută S și, credeți-mă, nu de la Superman.
Atunci mi-a picat fisa și ar fi trebuit să-mi pice mai devreme: doar se spune-n povești că fagul e un copac foarte alunecos, foarte dificil și mafiot de felul lui. Fiind un lemn de esență tare, pânza a slăbit încet-încet, probabil de la căldură. În cele din urmă, s-a ars de tot și s-a îndoit. Am păstrat-o ca amintire și am de gând să-i fac o cutie frumoasă, s-o-ngrop în epoxy și s-o pun bibelou în biblotecă. E ridicol, știu, patetic, sunt conștient, dar mi-s sentimental de felul meu.
Mă rog, așa cum nu i-a mers fagului cu Păcală, nu i-a mers nici cu mine: aveam circularul încă acasă, încă nefolosit, aș putea adăuga, deoarece nu a mai fost timp pentru ce mai voiam să fac pe la țară. Am cumpărat un disc cu 48 de dinți și mai subțire cu 0.6 milimetri decât cel pe care-l aveam și mi-am încercat norocul.
Prietene, senzația aceea de putere brută pe care ți-o dă utilizarea circularului corupe definitiv. Cu toată lipsa mea de îndemânare cu acel măcelar electric, a fost suficient să plec cât de cât drept cu un echer pentru a produce o tăietură mai bună decât mi-a ieșit vreodată cu pendularul. Pe alocuri, nu era chiar la 90 de grade, din cauza tendinței de a trage câteodată ușor în sus de mâner. Asta, însă, deja conta mai puțin.
Din acel moment, nu m-am mai uitat înapoi: i-am luat o șină after-market și o stație de tăiere pentru piese mici și lucrurile au mers strună. Am folosit șoricelul la ceea ce e el bun: chestii de finețe, tăieturi pe batistă și alte asemenea. Pentru debitarea primară, însă, am rămas cu circularul.
Am produs, deci, și ușile și, cu aceasta, aveam toate piesele brute pentru masca propriu-zisă. Urmau decupajele:
– în panoul din stânga, pentru țevi și apometre;
– în panoul din dreapta, pentru evacuarea și alimentarea mașinii de spălat;
– în ușa din stânga, pentru a putea citi apometrele;
– în polița intermediară, pentru cele două grile de ventilație;
– în ambele uși, câte două găuri pentru câte două grile de ventilație.
După toată decepția provocată de prostia și stângăcia anterioare, a fost o adevărată gură de coniac execuția fără cusur a acestor decupaje. Așa gândeam în timp ce-l tăiam pe ultimul din ele, cel din piciorul drept, doar ca să constat că perfecțiunea tăieturii era depășită net de inadecvarea locului în care a fost executată: în partea din față a panoului, în loc de partea din spate.
De oftică-mi simțeam gura precum o cavernă plină de pustule. Cum s-o dreg eu? Aveam un panou rezonabil executat cu un decupaj aiurea. Se putea face decupajul în locul corespunzător, iar decupajul greșit oricum nu ar fi fost vizibil, raționament gonit, din nou, piticii au început să danseze macarena prin capul meu. În traducere libera, exclus să-l las așa.
De ce? Una aici, una colo și ar însemna să nu fiu cu nimic mai răsărit decât bogătanii care se-mbracă precum niște țigani lefteri, încercând să pară mai din lumea omului de rând, reușind doar să-și bată joc de aspirațiile ei către rezonabil și, de ce nu, către frumos. Să fabric din nou panoul era deopotrivă de exclus, că doar nu-s făcut din bani. Și apoi… provocarea…
Aveam, ce-i drept, bucata-deșeu rezultată, dar cu 5 milimetri lipsă pe una din părți. Am lipit-o, chiar așa, pe partea care se alinia bine cu panoul, iar după ce adezivul s-a uscat am montat și segmentul care forma proflul L frontal astfel încât unul din șuruburi să prindă și bucata lipită. Nu mai avea ieșire de-acolo, așa că rămânea doar să chituiesc bine locul.
Tocmai găsisem câteva chituri mai deosebite, inclusiv pe culoarea fagului, pe care le cumpărasem mai mult de curiozitate, să văd cum se comportă, dacă crapă, cum se așează lacul pe ele etc. Finisajul a ieșit perfect, după trei ture de aplicare-șlefuire. Singurul cusur pe care l-as putea găsi este că-s foarte greu de șlefuit la mână – o reală donquijoterie lipsită de speranță. În rest, ce miracol, ce minune! De altfel, după episodul povestit aici, am renunțat la celelalte chituri.
În acest punct iată-ne cu două componente complete – cele două panouri laterale, cu tot cu riglele frontale montate și triunghiurile întăritoare. Înainte de a continua cu asamblarea și cu montajul ușilor, le-am pus pe poziție și, spre marea mea surprindere, stăteau bine mersi laolaltă. Dar, cel mai important, toate obstacolele – țevi, furtune și apometre – erau ocolite corect.
Hai să montăm ușile! Natura balamalelor necesita să dau găurile pe suport, nu pe ușă, pentru că alinierea rezultantă era mai aproape de ce-mi doream. Vruuuum, prima gaură. Vruuum, a doua gaură. Dar ce dracu? De pe la jumate nu mai avansa. Dă-i cuplul mai tare. Tot nu avansează. Când mă uit, dădusem într-unul din șuruburi, că tot mă lăudam eu că prevăzusem suficiente.
Și, cel mai trist, îmi știrbisem și freza. Noroc că au venit două la set. Am dat și restul găurilor, însă gaura-n plus cui s-o las? Cam greu de astupat cu chit, ar fi însemnat să termin doar umplutura prin primul an de pensie, la cât era de vârât acolo. Am tăiat, în schimb, două rotițe de placaj din acela folosit pentru fundul corpurilor și le-am, lipit. Apoi, evident, am chituit și șlefuit.
Penultimul pas a fost să ajustez cantul poliței intermediare astfel încât:
a) să aibă un intrând în partea centrală pentru a lăsa descoperit butonul vasului actual de WC și să-mi lase și posibilitatea schimbării vasului fără ajustări ulterioare; pe acesta l-am decupat relativ ușor cu șoricelul.
b) să aibă un profil altul decât prozaicul profil drept, care maschează putoarea și neputința sub pretextul design-ului modern; aici mașina de frezat mi-a fost iar de folos, cu un bit conic, drept, la 45 de grade, folosit la aproximativ jumătate de adâncime.
Și, după cum se vede, după consistente încercări, interesante rateuri și tot ce poate fi mai spumos într-un proiect, am și asamblat masca. Am reușit să rup două burghie în fagul acela bicisnic dând găurile de ghidaj pentru șuruburi, fapt care nu m-a enervat în sine cât m-a defazat să scot capetele de șpiral rămase-n lemn.
Eram într-un punct în care la un moment dat nici nu credeam că o să ajung, dar adevărul e că toate dumele concentrate într-un interval foarte mic de timp au fost ca un soi de punct de inflexiune: de atunci, totul a ieșit mult mai ușor. Nu fără efort, evident, ci dintr-un soi de inspirație musculară care m-a ajutat să evit abateri majore.
Rămâneau sertarul, suportul pentru sertar, acoperirea fundului și plinta. Și o altă ghidușie care mi-a trecut prin cap în timp ce rătăceam aiurea printr-un magazin de bricolaj.