Muzica
Lord Huron – Setting Sun

Dacă tot l-am rugat pe Gepetescu să realizeze o compunere pornind de la acest cuvânt, hai să încerc și eu. De altfel, oricum l-aș fi povestit, dar oare cum m-aș descurca într-o confruntare tete-a-tete cu o mega-mașinărie care ocupă probabil un spațiu egal cu micul oraș din care-am plecat?

Nu m-am putut abține 🙂

În multe aspecte, majoritatea chiar, probabil destul de prost, dar, în câteva, aș zice, nici pe jumătate rău, măcar și pentru faptul că eu am de-a face doar cu propriile bășini, pe când Gepetescu are de-a face cu toate eructațiile de pe Marea Plasă Mondială care i-au fost servite drept corpus de antrenament.

Ei bine, cuvântul de față a avut, precum multe altele, soarta nefericită de-a ajunge vorbă de ocară. Cumva, forma lui își cere un sens obscen, e ca o fatalitate. Țin minte că, atunci când eram prin clasa a treia sau a patra, colegul de bancă Băloi a venit cu o nouă-njurătură: iei la papacioc, bă!

Aproape de Odorhei

Nu știam musai ce înseamnă, dar îmi plăcea sonoritatea și eram sigur că e o-njurătură. Atât de entuziasmat am fost de noul bagaj cultural încât toată după-masa l-am tot cărat prin casă. Mama, care se ofilește la orice cuvânt nu vine direct din repertoriul balurilor aristrocrației, era mai puțin încântată, dar tata, care la viața lui a citit și-nțeles mai mult decât au mâncat alții semințe, sforăia de amuzament.

La drum de dimineață

Avea și el un repertoriu de înjurături, coroborat cu o intonație potrivită pentru fiecare, de zici că recita o arie de Puccini. Când îl întrebai de unde știe atâtea răspundea: am și eu o școală bă băiatule, bă! Poți să te mai tocmești la așa explicație? Poate doar dacă ești ori inconștient, ori ipocrit.

Pentru că, boieri-dumneavoastră, în școală nu clocotesc doar cunoașterea și educația, ci și elemente cu puternică-nclinație spre subversivitate: dacă pe caiete dansează eminești, crengi, caragiali, radicali, integrale, derivate, atunci pe foile rupte din caiete circulă un adevărat spectacol clandestin de variété: puli, pizde, găoaze, lindicuri, floci, timidul papacioc, coaie, direcționate în gură, în cur, în a mă-sii ori în vârful limbii, fiecare după posibilități și preferințe. De toate pentru toți.

Pasul Hăghimaș

Vă vine să credeți au ba, bunul papacioc își începuse viața altfel, ca un păhărel de rachiu. Dar viața-i grea, chiar și pentru un cuvânt, iar lumea rea, colcăie de geanabeți. Evident că lucrurile au fost deturnate pe căi nebănuite, iar succesul academic la care spera s-a transformat într-unul academic-informal.

Poiana de la intrarea sudică

Așadar, în cinstea sensurilor vechi în vremuri noi, sa luăm și noi un pahar de tărie de toamnă, cum numai Octombrie poate să toarne. Tot avea nevată-mea chef de ieșit, tot aveam și eu – cum, de altfel, am tot timpul, tot îmi doream să văd Cheile Vârghișului toamna, deci iată planul.

În naivitatea mea am crezut că putem face schema într-o singură zi, dar pe nevastă-mea nu prea reușesc s-o combin la plecările devreme, cu atât mai puțin la cele ultra-matinale pe care le practic eu. Nu am plecat foarte târziu, iar drumul a fost liber printr-o conjunctură foarte bizară, dar tot nu ne-am fi încadrat într-o singură zi cu efort rezonabil.

Intrarea pe traseu

Găwaze ne-a băgat pe Vălenii de Munte și insista cumva să ne treacă dealurile înapoi spre DN1, însă am zis că, la naiba, să mergem pe Cheia. Dar muierea aia enervantă care servește pe post de voce (și pe care o folosesc doar că e singura care vorbește într-o română rezonabilă) tot insista.

În pâine

M-am gândit că poate s-o fi-ntâmplat ceva, deși nu apărea pe harta și am rugat nevasta să consulte infotrafic. Bam! Accident grav la intrarea-n Săcele, croit anume pentru sadicul Vochină. DN1A închis circulației. Datat: cu 3 ore-n urmă. M-am gândit, hai să riscăm, în cel mai rău caz mai așteptăm acolo vreo oră-două.

Riscul a fost cu folos: de la Cheia șoseaua a fost pustie și nici în Săcele nu am fost blocați. Nu știu dacă vă puteți imagina DN1A fără nicio mașină, să ai toate curbele alea doar pentru tine, fără TIR-uri, fără mari topornici care să reinventeze regulile. Nimeni! În atare condiții, relativ pașnic așa cum sunt în trafic, chiar dacă nu cel mai încet melc de pe stradă, tot am pișcat-o un pic.

Lumini și umbre

Dar doar până am realizat că dacă mai are vreunul aceeași idee ca și mine și decide și el să fie vag idiot s-ar putea să ne cauzeze amândurora și ar fi păcat să ne bușim doi imbecili pe o șosea pustie. Decizia de a domoli un pic Nărăvașa a fost inspirată, pentru că acel al doilea individ chiar s-a arătat, pe undeva prin curbele fără vizibiltiate de lângă Babarunca.

Mai multe umbre, și mai multă apă

Am oprit la popasul obligatoriu, hanul din Săcele, și, dacă tot n-avem timp să ne și-ntoarcem în aceeași zi, am decis să mutăm tura a doua zi și să luam cazare undeva prin Odorhei. Am luat-o pe Rupea, apoi pe drumul județean plin de capcane care dă aproape de Odorhei. Pe ultimul deal, am prins un apus risipitor de frumusețe, aristocrat, dar generos.

A doua zi am plecat relativ devreme, nici măcar nu se ridicase ceața dintre dealuri. Drumul până la intrarea-n Cheile Vârghișului a fost liber și am mers piano. Chiar și-așa, eram singuri la intrarea-n chei. Între timp amenajaseră un centru de vizitatori acolo și asfaltaseră drumul pe ultimii kilometri, pe o singură bandă, însă cu alveole unde poți face cruce.

Și frunze, la fel de multă apă

Ne-am schimbat și, pe un frig înțepător și-un soare arzător, am plecat în drumeție. Spre deosebire de ultima oară, când am mers pe repede-nainte, acum am rumegat fiecare metru din micul defileu. Și era destul de rumegat, chiar dacă Octombrie plecase de multicel de-acolo, judecând după copacii mai mult goi decât înțoliți.

Ceva peșteri

Fiind goi, soarele-și permitea să fie o idee mai indiscret decât în mod normal, iar atât cât rămăsese era suficient cât să creeze o atmosferă de răsărit perpetuu. De fapt, cu o mână de timide excepții, abia dacă am recunoscut traseul.

Probabil același lucru îl cred și unii bărbați despre nevestele lor, când le văd, de 1 și 8 martie, îmbrăcate-n fustă-n loc de budigăi betegiți de mahalagioaice cu pretenții, paltoane-n loc de halate de balamuc, cu părul aranjat și machiate mai cu gust.

Pe aici se trece

La capătul celălalt am oprit mai mult, pentru un soi de mic dejun secundar, inclusiv cu o cafea la termos, prin amabilitatea gazdelor noastre. Încă era caldă, în caz că vă-ntrebați.  Am așteptat să se mai ridice soarele o țâră, timp în care ne-am mai foit prin poienița de acolo, mai ales nevastă-mea, care tot urmărea o albină de munte care dădea târcoale unor florii târzii sau ceva.

Autostrada suspendată

La întoarcere, în noua lumină, agățată nehotărât între dimineață și prânz, ce mai rămăsese din pădure semăna cu un pahar de coniac vechi, la aspect, la gust și la tărie. Dacă m-ar fi testat vreun milițai cu fiola, cu siguranță aș fi ieșit pozitiv și clar nu la atitudine.

Și-am sorbit paharul până la capăt. Avea predominant note stâncoase, uneori mai blânde, alteori mai puternice, uneori clasice, alteori bizare și abrupte. Mai avea o aromă ca de-un râu de munte, iar când sorbeai câte-o sorbâcâitură scotea un zgomot ca de bocanci pe o potecă năpădită de frunze uscate.

Oglinzile lui Pablo

Tăria te legăna din când în când, de trebuia să te oprești ca să-ți recapeți azimutul. Și am observat-o la toți cei pe care, mai întâi unul-câte-unul, apoi zece-câte-zece, i-am întâlnit pe potecă, mai ales la trecerea peste punți.

Păhărel cu păhărel, iată-ne, într-un târziu, înturnați la mașină, în ceea ce acum se transformarse într-o parcare cosmopolită. Se pare că, până la urmă, totuși nu mi-a afectat reflexele și plasarea-n spațiu, executând cu succes și precizie manevrele de tren în gară făcute la-ntoarcere pe drumul cu o singură bandă, la fiecare-n crucișare cu traficul din sens opus.

Răsăritul se încheie cu apus

Este greu să vorbești despre asemenea locuri ca și cum drumul e drum și poteca e potecă. Le face o mare nedreptate, le dai ceva obișnuit când, de fapt, nu sunt. Poate că e mai bine să vobești despre ce ți-a inspirat, chiar dacă omiți fiecare cotitură a potecii, încrețitură a stâncii și alte asemenea.

Apă dură

Coniac Vârghiș XO, învechit în butoaie de piatră câteva milenii bune. Sau poate milenii de milenii. A nu se compara cu altele disponibile-n comerț.