E un loc la țară, îi zice lumea Valea Viilor. Acum denumirea e-n răspăr cu starea de fapt, dar când eram mic încă era plină de vii, mai cu seamă pe malul stâng al pârâiașului care trece pe-acolo. Aveam și noi două: aia Tânără, și-aia Bătrână sau ceva în acest gen.

Ilustrație de B.Z.

Pare, dacă stau să mă gândesc mai bine, o mică bucată ruptă din Transilvania și transplantată acolo, iar locuri de acest gen sunt mai dese prin acea parte a Câmpiei Române decât s-ar putea crede. În satul vecin sunt și niște canioane de pământ foarte spectaculoase.

A fost și un lac pe vale, aproape de intrarea-n sat, pe care nu l-am prins, a fost secat spre începutul anilor ’60. Barajul încă exista, precum și căminul stăvilarului. Locul e foarte potrivit pentru așa ceva, are malurile abrupte și înalte, mai ales cel drept, motiv pentru care iarna se strângea acolo tot păsăretul din sat și se dădea cu sania. Alt loc mai bun nu cred că era.

Prindeai niște viteze amețitoare, iar săniile vremii, niște tancuri făcute din oțel și scânduri țapene de lemn, se pretau la așa ceva. Luam o pătură groasă de-acasă, o pliam de 2-3 ori și ne dădeam pe burtă, altfel era bai la vitezele alea. Trebuia musai să ții captele tălpilor cu mâna și coteai aplecându-te un pic într-o parte sau alta, cam ca tancul, ca să păstrez analogia.

Problema e că dacă voiai să cotești acum trebuia să-ncepi să cotești mai din spate, dacă nu cumva voiai să te răstorni. De înfrânat… dar cine se gândea să frâneze? În acele condiții era și o idee foarte proastă, trebuia să lași sania să meargă, însă era o mică problemă: matca pârâului. Pentru rezultate optime trebuia să faci pe Mad Max și să-ți iei un avânt sănătos.

Și mai era ceva: exista un singur loc optim de sărit, unde albia se-ngusta un pic, dar suficient cât să n-ai emoții dacă veneai cu viteză decentă, ceea ce, în caz că nu e clar, înseamnă că aproape toți cei care se dădeau la vale și voiau să sară, se cam îndreptau spre acel loc.

Ei, după ce am exersat pe o zonă mai puțin înclinată, zic, hai să mă dau și eu cu băieții mari. Urc cu chiu, cu vai rampa până sus, aștept să-mi vie rândul și mă dau. Fusesem avertizat să nu-ncerc să pun frână sau să cotesc, că pierd din viteză și nu apuc săritura.

Zis și făcut. Las sania slobodă, mă apăs bine de tot cu burta pe centrul saniei și strâng din buci. Viteza era amețitoare, înfiorătoare, chiar, nu mai vedeam în fața ochilor nimic afară de dungi albe și pământii. Văd pârâul cum se apropie. Țin drept spre locul de sărit. Apoi nimic, se aude doar un fâssss și apoi o aterizare lină – malul celălalt era de așa natură înclinat încât se ateriza foarte fin.

Aștept o secundă să mi se reașeze măruntaiele – lină așa cum fusese aterizarea, era totuși fără suspensii. Mai vreau! Mă opintesc să trag sania după mine, ceea ce era greu, pentru că fusese un dezgheț cu vreo săptămână înainte, se topiseră oarecum zăpezile, apoi venise iar îngheț și tot dealul era sticlă. Aveam leucoplast pe tălpi, dar nu ajuta foarte mult.

Prinzând curaj, mă sui mai sus, aproape de buza dealului. Îmi aștept rândul din nou și plec ca din pușcă. Teoretic, trebuia să fie totul ok. Practic, un bezmetic a plecat de undeva din dreapta mea, n-a știut, pare-se, cum să ție drept și, tocmai când ajunesesem pe fundul văii îndreptându-mă spre săritoare, îl văz așa cu coada ochiului cum vine spre mine. Nu frontal, ci cumva lateral-în-lateral. Am încercat să pedalez un pic cu mâinile, dar degeaba. Mănușile tricotate alunecau de parcă erau date cu ulei.

Printr-o minune, doar m-a șters un pic de picioare și s-a oprit aiurea. Atâta doar că pe mine m-a-ncetinit, dar nu suficient cât să pot opri. Pe de altă parte, nici viteză nu mai aveam cât să fac săritura și nici de unde să iau cu împrumut. În clipa următoare, printr-o a doua minune, m-am trezit bâldâbâc în apă, trecând prin gheață ca prin unt. Deasupra mea, sania se proptise-n mal și-ncepuse să cadă ușor spre apă.

Măiestrie sau noroc, n-am să știu niciodată. La fel cum n-am să știu nici cum am scăpat nu doar de pneumonie, ci și de o răceală. Am ticluit o poveste oarecare pentru a justifica starea jalnică în care mă aflam (nici n-a fost foarte greu – nu era prima oară când se rupea gheața cu mine, chiar dacă nu atât de dramatic) și restul zilei l-am petrecut în odăița mea lipit de sobă.