Cred că prin clasa a VI-a era, da, prin clasa a VI-a, țin minte că aveam o profesoară de geografie tânără (lucru foarte rar pe vremea aceea), capabilă (lucru și mai rar) și numai bună de iubit, zi-lumină (lucru aproape de-neînchipuit). Suprapusă cu un interes real față de materia respectivă, efectul a fost o amplificare ceva-n genul undelor într-un lac.

Băile Chirui

Prin contrast, profesorul dinaintea ei, competent, fără doar și poate, suferea de o pedanterie înfiorătoare, de la care i s-a tras și porecla – Walkie-Talkie. Și n-avea sâni. Este, de altfel, singura materie unde-am luat nota doi pentru că fusesem prins copiind, la o lucrare de control despre o țară slavă cu denumiri din acelea care hârâie, care mârâie, care zgârie. Lăsați ce-nălțime are muntele, ce mai contează, dacă-ncerci să-l pronunți și nu iese decât Crâc-Mâc-Țfâc?

Mă rog, profesoara de care vă vorbesc își făcuse de la un punct un obicei din a ne da drept temă întocmirea hărții a ceea ce studiam într-o anumită lecție, dacă acea lecție presupunea o hartă. Prima hartă a fost harta fizică a României și mi s-a părut o sarcină mai dificilă decât a-l urmări pe Istodor.

Canton de drumuri

La-nceput, strunit de tata, am învățat să desenez contururile prin caroiaj (împarți harta-model într-o grilă, împarți coala de hârtie într-o grilă cu același număr de linii și coloane și desenezi la mână conturul, celulă cu celulă). E un procedeu foarte misto, care ascute mai mult decât mâna, ci și simțul orientării.

Pârâul Tolvajos (1)

De atunci am rămas cu o obsesie față de hărți –  mi se par unul din cele mai frumoase și utile mijloace de comunicare inventate de om. Poezie și proză în același timp. Inutil să vă spun cât am tocit, la propriu, atlasele geografice pe care le-aveam în casă, adevărate opere de artă.

La atâția ani, interesul pentru hărți nu s-a teșit, ba chiar încă-mi place să le citesc ca pe cărți și să compun trasee. Dar acum am și mijloacele de-ale scoate din fantezie și-ale trece-n plan real. Cam așa se nasc toate traseele mele, începând dintr-o trăznaie, la care mai adaug altele cât să facă banii.

Pârâul Tolvajos (2)

Cam așa și acum – dădui de o cascadă absconsă dar foarte seducătoare – cascada Vărșag, la capătul unei derive de câteva ore prin încrețiturile hărții fizice a țării. E incredibil câte chestii mișto poți afla.  Acu’, din București până pe cursul superior al Târnavei Mari, trebuie să recunoaștem, e cale lungă și doară nu m-am bolunzit în așa hal încât să bat atâta amar de kilometri dus-întors doar pentru atât.

Mlaştina Dumbrava Harghitei

Nu, mai trebuia ceva. Îmi aduceam aminte de câteva drumeaguri care se desprind din Pasul Vlăhița, dintre care unul prin zona vechiului canton rutier, care duce spre Băile Chirui. Acum mare lucru nu mai pe acolo. În general asta e cu atât mai bine dacă ești pornit pe explorat. Nici măcar locuitori nu prea mai sunt – la ochi aș zice c-ar încăpea toți într-un vagon de tren.

Am luat cazare-n Odorhei și-am mai adăugat Sovata pe listă. Pe cât posibil, am fi dorit să prindem o tură cu mocănița aceea, urmând a ne-ntoarce prin Praid – DN13B – Joseni – Gheorgheni. Ca să vă scutesc de suspans, n-am prins: nu poți face rezervare și, dacă vrei să dai o tură, trebuie să bați drumul până acolo și să află dacă circulă sau nu (genul acela de minim X persoane, altfel arde focul) și dacă ai loc sau nu. Dacă nu, ghinion, ca să mă exprim prezidențial.

Detaliu

Era abia primul an de pandemie și era mai greu și cu cazarea, și cu găsirea vreunui loc deschis unde să mănânci. Greu, dar nu imposibil: încă nu-ncepuse lumea să creadă cu atâta pasiune proletară-n știință și, dacă erai genul mai naiv, pe unii, cu-n mic efort de imaginație, încă-i mai putea lua drept oameni normali.

Piatra Colibei (1)

Dar nici nu erau drumurile atât de pline, ceea ce a constiuit întrucâtva o măsură compensatorie. Găsisem și un loc foarte plăcut în Odorhei, dar, din păcate, opțiunea de mic dejun era suspendată. Ne-am luat, în schimb, niște mâncare-n traistă. Deci, benzină și ulei (tocmai făcusem revizia Nărăvașei și abia așteptam și eu, și ea, s-o-ncing un pic la drum lung) și poți merge unde vrei!

Cum era natural primul în drum, am făcut mai întâi stânga spre Băile Chirui. Drumul era proaspăt asfaltat, de o bandă și jumătate de flegmă lățime, fără vizibilitate excesivă, așa că-i recomandată o abordare mai prudentă decât sugerau urmele de frâne de pe asfalt – erau atât de multe încât zici că așa-l turnaseră.

Piatra Colibei (2)

După ce drumul ajunge-n valea pârâului Hoțului, la confluența cu pârâul Tolvajos, se află câteva puncte interesante – noroc că erau marcate. Primul observat a fost izvorul amenajat acolo, un foraj cu apă minerală carbogazoasă (cu bule, cum ar zice unii rumâni cu vederi largi propășiți pe afară) ferugionasă. De altfel, și pârâul e atât de roșiatic încât bănuiesc că-i o caracteristică a zonei (deși, dacă mă-ntrebați pe mine, după consistența ușor argiloasă, pare să spele pe parcurs vreo carieră sau ceva)

Tabăra din Băile Chirui (1)

Cu relativ puțin spirit iscoditor se poate găsi și o stâncă-tunel prin care trece pârâul Tolvajos. În general e relativ dificil de observat, dar seceta a eliberat o parte din matcă așa că mi-am putut băga lejer nasul pe-acolo. Există o potecă ce ocolește stânca prin stânga și care oferă o oarecare panoramă asupra împrejurimilor imediate.

De lângă izvor e marcat un traseu tematic care suie înapoi spre DN13A și se-ntoarce pe micul drum asfaltat pe care coborâsem. Ne-am pus bocancii și-am zis hai să ne plimbăm un pic. Mai pe dreapta drumului forestier care se desprinde tot de acolo, se află o mlaștină cu vegetație de turbărie. Nu se poate intra, ori te uiti dinspre drum ori dintr-un foișor.

Tabăra din Băile Chirui (2)

Traseul continuă pe un vechi drum abandonat, dar care poate fi ținut cu ușurință, mai ales că-i marcat cu un pom roșu care seamănă a pește care merge pe coadă ca și cum ar avea două picioare. M-am bucurat că a fost scurt, era pur și simplu prea cald pentru rafinamente-n ambalaje prea mari.

Tabăra din Băile Chirui (3)

După acest ocol, am coborât până-n centrul (?) Băilor Chirui. Și acolo-s amenajate vreo două izoare – or fi mai multe, nu știu, noi atât am găsit. Locul are un aer princiar chiar și alunecat, probabil definitiv, în decrepitudine. E atât de intim și cochet, poate și datorită îngustimii văii. Mi-aș dori cândva să petrec una-două nopți acolo.

Că tot vorbeam de decădere, acolo a fost o tabără școlară mare, cu clădiri elegante, împrumutând din specificul montan, cel puțin cele mai vechi din ele (complexul pare să fi fost extins succesiv). Fusei și eu în destule tabere, erau apogeul vacanțelor, dar niciuna nu a fost așa frumoasă, nici plasată într-un loc atât de select.  În fine, am tras mașina la marginea taberei și ne-am băgat nasul prin câteva clădiri. Unele par că mai servesc drept adăpost temporar unuia sau altuia.

Tabăra din Băile Chirui (4)

Într-un târziu, după ce-am făcut plinul cu apă, am exersat întoarcerea din trei mișcări și-am făcut cale-ntoarsă spre drumul național. Țineți minte ce vă ziceam despre urmele de frână de pe-asfalt? Un gașper care venea de pe contrasens a mai adăugat una la insectar într-un viraj fără vizibilitate, noroc că-ncetinisem până la-nlăturarea oricărui pericol.

Cascada Vărșag (1)

După un mic labirint de drumuri, care a implicat și ocolirea lacului Zetea, am ajuns în Vărșag, după cum spuneam, pe cursul superior al Târnavei Mari. Cascada e niște kilometri mai sus, pe un drum neasfaltat pe care, nefiind făcut din bani, am mers destul de-ncet.

Cum era și corespunzător, acolo am găsit două barăci, una cu kurtos, alta cu echivalentul în stare lichidă, adică ceva la fel de dulce și obsedant, care aduce a bragă, dar mai scumpă decât șampania.

Cascada Vărșag (2)

Cascada-n sine e de fapt pe un afluent de stânga al Târnavei Mari și – asta o să mă facă foarte nepopular – e mult mai originală decât răposata cascadă Bigăr. Cade-n două drepte și ultima se-ntindea pe un front larg chiar și-n acea perioadă de secetă. Nu m-ar mira ca primăvara să se lățească până spre 100 de metri sau mai mult.

Cascada Vărșag (3)

Perdeaua de apă aduce aminte cu poalele rochiilor de promenadă de secol XIX și apa are niște reflexe ciudate, probabil spală și acel pârâu ceva minerale de pe undeva. M-am cățărat, profitând de zonele fără apă, până deasupra primei trepte, ceea ce, în pantofi de stradă fiind, m-a făcut să mă simt precum McClane în Nakatomi Plaza. Păcat de el, apropo.

Am ajuns în Odorhei spre seară, cu mașina plin de praf și, după ce ne-am luat în primire cazarea am dat pe la o spălătorie de câteva fise. Cazarea era undeva pe lângă vechea cetate, se și vedeau niște ziduri. Ba chiar camerele sunt decorate cumva în stilul unui han vechi, de departe cele mai originală-n care-am dormit.

Pârâul care formează cascada (1)

Din păcate și Petho era-nchis, așa că tocănița de cerb pe care n-am ratat-o niciodată de s-antâmplat să trec prin Odorhei a rămas la stadiul de poftă pusă-n cui. Am mâncat la o terasă de duzină, dar onestă și cu mâncare ce se transformă-n campanii de awareness după un ciclu-ntreg de digestie nu în avans.

Pârâul care formează cascada (2)

A doua zi, chiar dacă dimineața a fost lungă, tot ne-am întins la drum relativ devreme. Acelasi DN13A, spre Sovata, via Praid. Liber și impecabil, cu o răcoare plăcută-n aer, am deschis toate geamurile și-am mers allegro ma non troppo. Între Praid și Sovata, dacă aveți noroc și-l găsiți deschis, operatorul feroviar organizează la trecerile la nivel un muzeu-spectacol ad-hoc în aer liber de echipament de cale.

Trenul oprește, cineva coboară, așează bariera cu mâna, apoi trece trenul, se oprește iar, aceeași persoană dă bariera la o parte, se suie-n tren, apoi pleacă trenul. Sunt mai multe astfel de treceri, intrarea este gratuită, iar participarea cumva obligatorie.

Cazare

Era nu mai puțin de-a patra oară când încercam să fac plimbarea aceea cu mocănița de care vă povesteam la-nceput. Oarecum stupidă insistența, dar am o slăbiciune pentru orice merge pe șine, ce să-i faci. Nu m-a săturat nici măcar un revelion în care-am stat trei zile-ncheiat pe tren. Nici de data asta n-a fost să fie și-am zis ducă-se, a cincia oara nu mai incerc. Cred c-am și zis ceva-n genul că mă fut în trenul lor, posibil s-o fi zis și cu voce cam tare și cam aproape.

Muntele de sare din Sovata (1)

De ciudă mi-am luat trei ochiuri la Ciupercă, un mic restaurant unde chelnerii joacă uneori un pic excesiv rolul de majordom arian, dar care, altminteri, are mâncare bună și, dacă ai noroc, panoramă reușită. A trebuit să confirm mai subtil comanda, fiind gata-gata să adaug că am venit totuși să mănânc mâncarea, nu să o pozez.

După masă, o mică plimbare ca de pensionari prin parcul din jurul lacului: câteva lacuri, puncte de belvedere și moațe de sare care ies din pământ (îi zice, până la urmă, Muntele de sare). Spun parc, dar de fapt e un deal amenajat cu o zonă de promenadă, minimum necesar, minim invaziv. Chiar și așa, mult mai amenajat decât prima oară când fusesem acolo. Întâmplarea face c-a fost tot într-o tabără, chiar în Sovata, la câțiva kilometri după ce ieși în sus din stațiune.

Muntele de sare din Sovata (2)

Toate terasele și discotecile bubuiau a Sagapao și I.O.I.O și chiar cheltuisem o sumă considerabilă de bani șpăguindu-l pe DJ-ul de la Disco Dracula pentru dedicații drept pretext pentru-a le mai repeta. Tot în tabăra aceea îmi făcusem prima gagică, purta tanga, ne sărutam cu foc și mă lăsa să-i pun mâna pe buci.

Muntele de sare din Sovata (3)

Și, fiindcă omul crește dar tot cu apucăturile lui rămâne, m-am sărutat cu nevastă-mea și mai cu foc și, fiindcă am fost cuminte, m-a lăsat și ea să-i pun mâna pe buci. Așa dragii mei, se-nchide cercul în viață, pe nesimțite. Și-așa s-a-nchis și cercul excursiei, tot pe nesimțite, c-o singură pauză-n Tușnad, pentru a umple o vadră de apă minerală pentru-acasă.