Mai intai li se rădea parul. Cu mâinile legate de un jug atârnat de gât și capul acoperit de o bucată de piele proaspăt jupuită erau lăsați sa rătăcească prin deșert câteva zile, fără o picatură de apă. O sete groaznică se abătea asupra lor, căciula se usca, părul penetra scalpul invers, soarele le ardea pielea.
Cei care supraviețuiau calvarului deveneau sclavi aproape perfecți pentru stăpânii lor. Își uitau complet trecutul, uitau cine sunt, de unde vin și orice speranță dispărea.
Doar nevoile primare mai contau pentru ei și cel care le oferea hrana zilnică devenea stăpânul absolut. Legenda, care nu este doar o legendă, i-a numit mancurți, sclavii aproape perfecti, care pentru un blid de mâncare erau în stare de orice.
Mancurții istoriei
Sclavul ideal este acela care face totul pentru stăpânul lui de bunăvoie, conștient și interesat. Tortura care subjugă este înlocuită cu promisiuni și privilegii în așa fel încât cei mai acerbi mancurți se ridică împotriva unui neam, chiar din sânul acelui neam.
Poti subjuga un popor? Da, o poți face falsificând istoria, minimalizând merite, distrugând tradiții, promițând iluzia unei false libertăți, inoculând neîncredere și toate astea prin elite sau cel puțin printr-o parte a lor. Nu trebuie să ai prea multă minte ca să vezi un adevar, când adevărul ți-e la indemana.
Orbirea poate fi și voluntară, când nu vrei sa vezi pe lângă ce treci.
Mancurții și stăpânii lor
Am văzut dintr-un loc din est o mulțime de apusuri. Par a semăna toate între ele, chiar dacă nu seamănă aproape deloc. În schimb au toate ceva în comun. Când soarele trece de linia orizontului, cerul apusului se luminează, iar cel al răsăritului se întunecă.
Apoi, când bezna se instalează peste lumina apusului, cerul rasaritului se lumineaza. Toate astea se petrec in nici treizeci de minute. Apusul și răsăritul, vestul și estul s-au înghesuit împreună să ia ce nu a fost niciodată al lor.
Cu toate că istoria este scrisă de învingători și de fiecare dată se încearcă mistificarea ei, adevărul istoric nu-I poate schimba nimeni. Istoric vorbind nu cred că există o parte a României mai vitregită ca Moldova. Vă mai aduceți aminte de Petru Aron al Moldovei, cel care la Reuseni l-a ucis pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Stefan cel Mare?
Ei bine, încă din vremea lui, pe la 1455, Moldova se întindea de la Carpați până la Nipru. V-ați uitat vreodata pe hartă să vedeți unde se află Niprul? Ar fi bine s-o faceți. La venirea lui Ștefan pe tron in 1457, acesta primește „mostenire” de la predecesorul sau, pe care l-a ucis la rându-i, razbunându-și tatăl, această țară.
Timp de aproape 300 de ani domnitorii Moldovei și-au exercitat puterea, în diferite forme, pe toate aceste meleaguri locuite majoritar de moldoveni unde au construit mai multe orase. Și uite așa Moldova ajunge întreagă până în anul 1736, când izbucnește războiul ruso-germano-turc.
Când s-a terminat, patru ani mai târziu (1740), în urma tratatului de la Istanbul, Moldova pierde pimul teritoriu, cel dintre Bug si Niprul inferior (40000 Km pătrați), acesta fiind adjudecat la masa tratativelor de ruși.
Cu o simpla semnătură pe o hârtie se consfințea un prim rapt. „La Marginea” moldovenească devenea „Ucraina” rusească, granița Moldovei fiind stabilită pe Bug. Sunt oamenii sub vremuri sau sunt țările sub vremuri? Când te afli intre imperii, între apus și răsărit, și tarile și oamenii sunt sub vremuri, la cheremul celor puternici.
Să ne întoarcem la granița Moldovei stabilită în 1740 pe Bug…