Arhiva autorului: Mircea B.

Ticăloșie

Nu sunt.
Nu sunt un intelectual de Dilema Veche și nu am nicio datorie față de nimeni, nici măcar față de mine. Pot să fiu cine vreau, pot să fiu cum vreau, pot chiar să ma fac de râs în ochii mei sau să fiu de râs în ochii altora. Pot fi un ticălos sau nu. Pot să gândesc cu mintea mea, chiar dacă mintea asta a mea nu are de niciunele. Pot spune ce vreau, chiar dacă nu mă ascultă nimeni, știind că în ce spun eu mă regăsesc numai pe mine, ăla care sunt. Pot fi așa pentru că sunt singur și când ești singur nimeni nu are ce-ți lua și nici tu nu poți lua de la alții.

Lumea este păduchioasă rău, oscilând tot timpul între identitatea individuală și identitatea de grup. Când dă cu curu de năpastă se strânge în turme, predând unicitatea și individualismul grupului căruia i s-a alaturat. Nicio generație nu este diferită de alta. În trecut, pe lânga mine lumea era împărtită-n două: unii care călcau pe cap și alții care tăceau, sperând să se-adapteze și să supraviețuiască ticăloșiei.

Citește mai departe

Despre micimea sădită de noi înșine

Spuneam altădată că istoria este scrisă de-nvingători; aș mai adăuga acum că istoria este scrisă și de învinși și că istoria politică de multe ori are puține legături cu istoria adevărată.

Falsificarea istoriei o găsești pretutindeni, indiferent de țară, indiferent dacă este scrisă de cuceritori sau cuceriți, istoria politică fiind mai mult una dictată de conjuncturi, interese și mai puțin bazată pe fapte, documente și adevăr istoric.

De câteva sute de ani, atât Estul cât și Vestul vin peste noi promițând în primul rând libertatea. Nu există însă nicio bucățică din țara asta, „eliberată” fiind cândva de un „binevoitor”, în care libertatea promisă să nu se fi transformat în alte cătușe. Pe rând au făcut-o atât rușii cât și germanii și dacă noi nu percepem prezentul, măcar trecutul ar trebui să ne dea de gândit.

Citește mai departe

Mancurții

Mai intai li se rădea parul. Cu mâinile legate de un jug atârnat de gât și capul acoperit de o bucată de piele proaspăt jupuită erau lăsați sa rătăcească prin deșert câteva zile, fără o picatură de apă. O sete groaznică se abătea asupra lor, căciula se usca, părul penetra scalpul invers, soarele le ardea pielea.

Cei care supraviețuiau calvarului deveneau sclavi aproape perfecți pentru stăpânii lor. Își uitau complet trecutul, uitau cine sunt, de unde vin și orice speranță dispărea.

Doar nevoile primare mai contau pentru ei și cel care le oferea hrana zilnică devenea stăpânul absolut. Legenda, care nu este doar o legendă, i-a numit mancurți, sclavii aproape perfecti, care pentru un blid de mâncare erau în stare de orice.

Mancurții istoriei

Sclavul ideal este acela care face totul pentru stăpânul lui de bunăvoie, conștient și interesat. Tortura care subjugă este înlocuită cu promisiuni și privilegii în așa fel încât cei mai acerbi mancurți se ridică împotriva unui neam, chiar din sânul acelui neam.

Citește mai departe