Dacă ar fi să mă iau doar după amintirile de atunci, aș zice că Moșna ar fi mai frecventabilă decât Biertanul. Încă semăna a sat vechi, nu a suport logistic pentru un singular obiectiv turistic, fie el și deosebit, așa cum este, într-adevăr, biserica fortificată din Biertan. Cred că e cumva o soartă-n sine a alege dintr-unul din două destine: foame și uitare sau un trai decent, deperesonalizare și, în cele din urmă, tot uitare.

Moșna
Lesne de-nțeles, ne-am început ziua vizitând locul după, aș menționa, un splendid mic dejun. Era prima dimineață în care începusem să mă simt din nou a om, cu o digestie vag restabilită. Întâi și-ntâi, deci, am dat o tură prin și prin jurul bisericii.
Cum se-ntâmplă de obicei, pentru mine cea mai interesantă parte a bisericilor fortificate, este drumul de strajă, acela care dă roată zidurilor la, să zicem. semi-înălțime, unind tot felul de-ncăperi utilitare ale construcției.

Pe lângă casa parohială din Moșna
În plus, în turn era amenajat și un muzeu cu specific local: o mică sală de clasă, instrumente muzicale, de scris, haine etc. Și să nu uit de mecanismul de ceas, care nu cred că mai era funcțional, dar asta nu-nseamnă că nu-ți puteai imagina cum ar fi putut funcționa.
Se observă-n poze și un abac… semn indubitabil că aveau și laborator de informatică. Ar trebui să fiu recunoscător – arată mai performant decât ce am avut în primii doi ani de liceu și cu siguranță net superior nimicului din generală.

Drumul de strajă
De fapt, până-n liceu, cel mai performant calculator pe care pusesem mâna fusese un CASIO cu afișaj verde (o cărămidă după standardele de azi, dar nu fără eleganța sa), luat de mama cu mari sacrificii în primii ei ani de serviciu.
În tot cazul, aveam voie să lucrăm cu el doar prin întocmirea-n prealabil a unui dosar cu șină și o lungă expunere de motive. Nu prea pot să-i port pică pentru asta, dacă stau să mă gândesc ce s-a ales de splendidul exemplar de pick-up TESLA la care taică-meu își asculta podcast-urile cu muzică clasică.

Reconstituirea unei săli de clasă
Revenind la tur, într-un moment de perfectă sinergie, am surprins printr-una din ferestrele turnului ultima clipă a ultimei fărâme de pâclă roșiatică a răsăritului, ce se risipea de peste centrul satului, pregătit acum de-a fi-ncins o nouă zi de cupola ucigașă de foc, nemaivăzută-n miezul lunii August prin țara noastră.
Nu prea mai avea nimeni mare chef de mers, e întotdeauna o chestiune specifică ultimei zile. Iar cât zăbovim noi acolo-ndemnându-ne, aș face câteva adnotări. Pe vremea aceea încă visam să mă mut într-o zi într-un oraș mai mare sau, de preferat, mai mic din Transilvania, dar întrucâtva m-am lecuit între timp.

Mecanismul ceasului din turn
A vrea să te muți acolo e probabil o reacție clișeu a oricui dă prima oară cu ochii de teritoriile de dincolo de munte, însă pe lângă că te lecuiești repede odată ce vezi în ce hal arată comunitățile din afara traseelor principale, pur și simplu m-aș simți un străin oriunde-aș pune piciorul. În definitiv, să nu confundăm a sta o noapte sau două undeva cu viața de zi cu zi și, dacă-ți vine gândul mutării, trebuie să-ți poți imagina înainte și cum te-ai încadra acolo.
Dacă burgul Conformist-Fainoca ar fi să condenseze spiritul și aspirațiile, aș zice că nu m-am înșelat. În definitiv, m-aș simți mai între oameni la Socola decât acolo. Mi-i mai nu-știu-cum pe-aici printre mitici, sunt mai pe placul meu, mai pe sufletul meu și oricum ar fi Bucureștiul, oricum ar fi Kansas-ul din care mă trag, bre, măcar nimeni nu face genuflexiuni pentru un bilet de bus și, în general, mai multă încredere și omenie găsești în oameni porniți pe combinații decât la așa-zișii obsedați de corectitudine (care-s așa doar până-i iei la bani mărunți), care și-ar tranzacționa și mama pentru un bild de linte, o seringă și trei credite sociale.

Șerpuind printre dealuri
Mai sunt uscături și pe aici. Multe, chiar, însă cele mai periculoase sunt speciile care se cred verzituri, cum ar fi tot soiul de paleoliberali, dar cred că se vor extirpa singuri suficient de repede. După cum le e obiceiul, probabil o vor face cântând pe blog cât de rahat suntem noi aici și ce bine c-au scăpat și s-au mutat în afară (de parcă-i ținea careva să plece).
De altfel, dacă chiar ar fi să mă retrag la un moment dat undeva (și nu pentru totdeauna), ar fi-ntr-un loc cu adevărat izolat și greu, unde oamenii au ales să rămână orișicum: acolo știi că-s încă oameni, nu (ca s-o parafrazez pe Ana, care-l făcea pe Ghiță muiere în haine de bărbat, anticipând fără să vrea viitorul glorios de acum) drone progresiste-n țoale de oameni. Inevitabil, valea Cernei îmi vine-n minte, pentru Dumnezeu știe ce motiv…

Calea ferată Sibiu-Agnita
Poate părea cam aiurea că scriu asta fiind totuși în excursie cu doi clujeni, însă în afară de faptul că am pretenția să pot trage ușa după mine-n fața oricui fără să-mi călească nimeni cepele că fac vreun soi de discriminare (ceea ce este același lucru cu a vrea să păstrezi un aer de familiaritate și stabilitate în jurul tău), n-am o problemă să mă amestec temporar în diverse medii, în egală măsură din curiozitate și spirit oarecum didactic. Și apoi… nimeni nu e perfect.
Și iată că noi pornirăm la drum, deja ajunsesem cale de două sate și eu întind aici opinii contrarevoluționare. Nu că ar fi fost foarte multe de povestit – am mers atât de repede și doar cu opriri de regrupare ori de beut apă și mâncat mâncare (e foarte important de menționat, pentru că, în zilele noastre, mulți preferă să mănânce căcat), încât singura chestie notabilă ar fi rămășițele înierbate ale căii ferate înguste Sibiu-Agnita, din care o mică asociație din Sibiu a reușit să repună-n circuit vreo șapte kilometri.

Brădeni?
Apropo, să fi oprit oare la un cico prin Agnita sau nu? Sincer, nu mai țin minte. Agnita, în sine, o ruină deprimantă pe vremea aceea, avea-n desfășurare câteva lucrări de reabilitare a arterei principale. Păcat că reabilitare și dezvoltarea potențialului turistic înseamnă în general asfalt de unică folosință și cam atât.
Ce este adevărat și sigur, în schimb, e că mi s-a făcut tare dor să mai dau o tură pe drumurile lăturalnice care suie și coboară cu dealurile Transilvaniei. Sunt, cred, mai bine de șase ani de când am trecut ultima oară pe oriunde pe-acolo și, tot urmărind pe hartă traseul acestei ultime etape… mi s-a cam făcut din nou de ducă.
Spre final de amiază și-nceput de seară am ajuns în Sighișoara. Cină, înghețată și cafea, iar de dimineață luarăm trenurile spre București, respectiv spre Cluj. IR 1745, respectiv IR 1746. Prin August 2023, am și ajuns.