Au fost câteva filme când aveam voie să stăm seara târziu la TV, mai precis la Telecinemateca, deși eram mici. Regulile erau în mare parte impuse de mama, însă atunci când era oricare dintr-o mână de filme, tata o suprascria fără drept de apel. L-am iubit pentru asta, cu toate metehnele lui, pentru că, chiar dacă nu am înțeles mare lucru atunci, fiecare a fost ceva cu adevărat elementar, fundamental.

Addio Colonnello

Printre ele, după cum probabil unii dintre voi au intuit, au fost și filmele lui Segio Leone – Trilogia Dolarilor (A fistful of dollars, For a few dollars more și The Good, the bad and the ugly), dar și Once upon a time in the west. Îmi e neclar de ce au rămas cu mine atât vreme, de așa natură încât am luni în care îmi aleg unul din filme și-l urmăresc și reurmăresc de două-trei ori pe zi, zi de zi, fără să-l găsesc plictisitor sau măcar identic față de vizionarea precedentă.

Peste ani, am ajuns să cred că Leone i-a făcut pe americani la propriul joc căci, chiar dacă păstrez în colecție, spre exemplu, atât Cei șapte magnifici, cât și Rio Bravo… pur și simplu nivelul la care sunt percepute și simțite este altul. Poate că sunt fețele lui Sergio Leone, poate că sunt peisajele lui aride și sterpe care se animă brusc, poate că este ritualul – complex și construit cu răbdare – ce precede scenele de violență, poate că este muzica lui Ennio Moricone, cine știe?

Ce știu e că l-am iubit pe Colonel, l-am iubit pe Tuco, l-am iubit pe banditul Cheyenne, l-am iubit pe Muzicuță – mai ales pentru privirea aceea de dinainte de duelul final. Și l-am iubit pe Leone că le-a dat viață. Pe Albei, nu știu dacă l-am iubit, poate doar puțin pentru că l-a salvat pe Colonel, dar cu siguranță m-am temut de el. Și cred că și tata i-a iubit, altfel de ce-ar fi suspendat toate regulile pentru ei?

Și probabil o realizare cel puțin la fel de mare ca a lui Sergio Leone a fost și cea a lui Lee van Cleef, pentru că a reușit să dea viață atât Colonelului, cât și lui Sentenza (Angel Eyes). Distanta dintre ei este ca de la Minus Infinit la Plus Infinit și totuși au izvorât din aceeași minte, din același suflet, din același om cu atâta realism încât, atunci când Albei i-a făcut de petrecanie la finalul The good, the band and the ugly, l-am întrebat pe tata ceva de genul: de ce l-a omorât pe Colonel dacă înainte erau prieteni?

Și de ce, în general, era Colonelul meu brusc atât de rău? Atât de rău încât Frank, personajul lui Herny Fonda pare, prin comparație, de-a dreptul empatic (cu toate că-n pragul morții nu se-arăta preocupat de faptul că moare, cât de faptul că nu știe cine l-a omorât), ca să nu mai zic de El Indio…

Ca să fiu sincer, asta mă întreb și azi, deși știu că sunt doar filme, că sunt doar roluri… dar dacă se-ntâmplă să le văd unul după celălalt (și nu de puține ori), mă văd pus în fața aceleiași dileme. Tata n-a știut să-mi răspundă, cred că mi-a zis ce-mi zicea de obicei când nu știa sau n-avea chef: ai să afli când ai să crești mare.

Dar dacă Sentenza și Colonelul sunt același om? Două fețe ale aceleiași monede. Au aceeași pălărie, aceleași manierisme (până și pistolul îl poartă la fel), o anume pentru ținute tres chic, fac apel la tot felul de șiretlicuri și vicleșuguri și, una peste alta, poate nu sunt nici măcar atât de opuși precum spuneam mai sus.

Atâta doar că-n ochii Colonelului, departe de-a fi ușă de biserică, e un strop de căldură, care ține-n șah o nevoie universală de răzbunare. Sentenza e Colonelul care n-a apucat să se răzbune pe El Indio, nu și-a găsit alinarea care-i transpare din ochi, din zâmbet și de pe toată fața-n lumina apusului de la finalul For a few dollars more și-a ajuns să se răzbune pe lume.

Iar amândoi l-au făcut mare pe Albei.