Istoria bicicletei prin București este una la fel de zgâlțâită precum oricine trece cu orice peste șinele sale de tramvai, a căror prezență constituie unul din farmecele-i de căpătâi. Mulți s-au ridicat în fruntea noroadelor făcând mișcări de protest, marșuri, șezători și cum s-au ridicat ei s-au și dizolvat odată ce și-au văzut sacii-ncărcați în remorca intereselor personale.

Pe circuit

Acum lucrurile se află cumva sub imperiul constrângerilor verzi, se fac legi, se fac planuri, se-ncurajează mersul pe jos, pe bicicletă, pe tricicletă, trasul pe cur, se plimbă detractorii prin ulița verde, dar se omite lucrul cel mai important dintre toate: Bucureștiul este, totuși, cel mai frumos traseu de MTB cross-country pe care-l poți găsi pe la noi. Cel mai frumos, cel mai tehnic și cel mai solicitant. O oră alertă de pedalat prin București, fiind complet prezent și treaz, e ca și cum te-ai da jos de pe Lotru pe Voineșița.

Măcar acolo canioanele-s bătute-n cuie; aici, canioanele mari au canioane mai mici care circulă rânduri-rânduri cu viteze amețitoare și traiectorii browniene. De altfel, punctul forte al Bucureștiului nu este că unii știu să meargă, ci toți merg cum vor și, din această mișcare difuză, iese o simfonie în care poți cânta sau poți falsa.

Pe bicicletă, cu atât mai mult, trebuie în mod deosebit să și poți asculta, motiv pentru care nu l-am înțeles niciodată pe nea Căcărează care a prezidat una din mișcările de care pomeneam la-nceput – subliniez anume asta, pentru că a absentat de la sarcina de educator în trafic, sarcină venită odată cu rolul de vorbitor peste capetele poporenilor cu pedale – așadar, nu l-am înțeles atunci când s-a atacat, criticat fiind că merge cu căștile pe urechi: fără auz dt văduvești de ochii de la spate, care-ți spun ce vine, cât de repede vine și unde este-n fiecare secundă.

Dar eu nu vreau să fac educație rutieră. Sunt bucureștean de prea multă vreme, și pe deasupra alunecos și om al dracu precum toți teleormănenii, deci întrucâtva mă regăsesc mai degrabă în atmosfera balcanică decât în orașele care s-au formalizat până la blazare. Oh, metehnele sunt multe: ale fiecărui locuitor adunate și-mpietrite de istorie, atât de multe încât după unii aici ar fi tărâmul legendar unde se strâng toate durerile lumii și, ca atare, loc de mai bine ar fi, însă nu așa cum cred unii.

Nu, eu vreau să susțin teza din titlu și, fără alt adaos, iată: