Muzica
Zoe Keating – The Path

Era August și soarele nu mai avea atâta înrâurire asupra compoziției zilei, dar tot deținea o majoritate confortabilă. Mașina-nghițea nesătulă kilometri pe autostrada pustie și abia pe la Pitești mijise o lumină slabă ce abia prididea să destrame întunericul. Ursu îndruga ceva spiritual în dreapta mea, nu prea puteam să-l urmăresc căci savuram pe deplin drumul liber. Aproape că mi-a părut rău să fac pauză la Horezu, însă trebuia făcut și plinul.

Culmea Godeanului lângă vârful Paltina

După blitz-tura din Godeanu de numai cu o lună înainte găsisem amândoi patru zile libere să explorăm muntele mai pe îndelete, de data aceasta dinspre valea Jiului de Vest, dacă nu din alt motiv măcar pentru a evita să-mi mai chinui Nărăvașa pe drumul acela unde dracul însuși a rupt a rupt trei perechi de încălțări până să-l străbată și tot și-a rupt piciorul drept de și-acum șchioapătă.

Urcând spre Plaiul Soarbele

Lăsarăm mașina în parcarea de lângă camping-ul Valea Iarului, au fost foarte amabili să ne permită. Valea aceea este paralelă în cuget și-n simțiri cu valea Jiului de Vest: Iarul izvorăște la Est de șaua Paltina, iar Jiul de Vest, la… Vest. Pe unele hărți există chipurile o potecă ce-ar sui pe valea Iarului în sus, până spre Plaiul Soarbele, însă nu-mi pot da seama dacă mai are vreo substanțiere în teren.

Ieșind spre Plaiul Soarbele

Ne-am schimbat și, fără alte ceremonii, pornirăm pe Punctul Roșu, marcaj pe jumătate răposat care duce până spre șaua sus-amintită. Jiul de Vest, deloc surprinzător dată fiind compoziția terenului, impresionează-n cursul superior prin deplinătatea absenței sale. Un râu introvertit, deci, un cunoscut al lumii subterane, adevărat stâlp de tripou de unde iese lefter. Nu vă grăbiți, însă, cu judecata: drumul deșelat, lăsat ghiveci de pietre, ce urca odinioară până la două treimi din distanța ce desparte DN66A de stâna Soarbele, arată, fără îndoială, că poate, dar nu vrea.

Stâna Soarbele

Urcam pe unde coborâsem ultima oară ca să-nnodăm paloșul Iorgovanului cu coada Oslei și constatam că nu prea mă mai deranjează așa mult să mă repet pe unele bucăți de traseu. Ba chiar trăiam o oarecare voluptate rafinată ce-are face în general cu înțelegerea – și locurile se cer înțelese, iar conceptul nu-i taman oblu cum s-ar părea la prima vedere, întrucât transpiră istoria și legendele popoarelor care și-au legat soarta de ele și, în același timp, acest lucru s-atâmplat pentru că locurile-n sine aveau ceva al lor.

Privind înapoi spre Oslea

Dimensiunea umană a reliefului, așadar, nu poate fi neglijată; dimpotrivă, aș zice că mă interesează mai mult să-l privesc spiritual mai degrabă decât geologic. Un lucru e cert, așa cum nu poți alege nimic dintr-un pahar de vin, nu-ți poți clarifica pe deplin atașamentul față de un loc doar venind o dată și basta, oricât de puternică și stăruitoare ar fi prima impresie. Iar ăst pe deplin a nu se confunda cu ceva exprimat savant în cuvinte, ci de o desăvârșire a propriilor trăiri interioare.

Stâna Soarbele, văzută mai de-aproape

Ca și cum ar fi vrut să-mi deie dreptate, pe spinarea Oslei parcă ghcieam o mișcare de solzi, verzi încă. Iar la coada ei, mici nourași, care sper că n-au ieșit chiar de sub coadă. Odată familiar, îți permiți și interpretări mai șugubețe, nu se supără nimeni. De altfel, e cam singurul peisaj prin care te poți descătușa din monotonia primei părți a urcușului.

Jiul de Vest / Pârâul Soarbele

Urcuș care, după o subțire perdea de pădure dezvăluie brusc, fără introducere, fără vreun soi de prevenire, Plaiul Soarbele și, în buza sa, Stâna Soarbele, o curiozitate teribil de simpatică. Dacă spun că-i cea mai fotogenică stână, și de-aș greși, aș face-o c-o marjă foarte mică. Într-adevăr, cu greu poți închipui o combinație mai insolită: valea prăvălatică, lăsând, cum zisei, cale liberă ochiului indiscret al Oslei, povârnișurile culmii principale, relieful calcaros la Est, cel cristalin la Vest și micul fir de apă ce nu-ntrezărește măreția ce-o câștigă rapid doar un pic mai jos.

Jiul de Vest / Pârâul Soarbele

Nu era nimeni la stână, oile și oierii erau răsfirați spre fundul căldării, atât de departe că nici nu se-auzeau, răzbătând astfel spre noi doar un șopăcăit monoton de râu ce se rostogolește peste, printre și pe sub bolovani ce le-ațin calea. Spre lauda lor, ciobanii au ținut foarte bine stâna, adică nu doar în stare bună, ci și fidel stilului în care a fost clădită.

Detaliu

Ce idee, ce concept, absolut contraintuitive amândouă – stil și idee de frumos la ceva atât de utilitar și atât de izolat! După ce vă depășiți stupoarea, întrebați-vă: oare poți șade izolat atâtea luni pe an unde-a-nțărcat dracu iapa într-o baracă fără cap și fără coadă? Pe scurt, cred că aici sus are mai mult sens decât acolo jos.

Fundul văii Soarbele

Nu-i încă târziu, iar devreme nu mai e demult. Mergeam nici fredonând-o aiurea, nici ca la armată, ci ne mai opream din când în când observând cu mirare mici detalii care înainte vreme ne scăpaseră: fie lucruri care pot scăpa până și ochiului atent, cum ar fi un mănunchi de mușchi pe care apa se scurge ca și cum totul ar fi o gingie băloasă, fie chestiuni de-a dreptul evidente, cum ar fi unele pâlcuri de țancuri subversive ce prefațează declinul, la propriu, al văii Iarului.

Privind înapoi spre Plaiul Soarbele

Ajunși în șaua Paltina, încălecată, printr-un fin simț al ironiei istorice, de vreo  șase cai, cotirăm spre Vest, pe Banda Roșie, completând deopotrivă traseul făcut dinspre Oslea Românească și cel cu mult mai dinainte, dinspre Tăurile Păpușii (adică zona alpină a Retezatului Mic). Nu aveam vreo țintă anume pentru prima zi, afară de aceea de-a înnopta suficient de confortabil (apă și loc adăpostit) și să pregătim cât mai bine ziua următoare pentru-a putea ajunge-n timp util spre refugiul Gugu.

Privind înapoi spre Valea Iarului

Și, că veni vorba, îmi pare mie că m-am luat cu entuziasm și-am uitai să vă spui ce voiam să-nfăptuim: o roată mare trecând prin Gugu, coborând spre Gura Apelor, urcând spre Borăscu, revenind pe Banda Roșie, coborând  pe Gârdomanu spre Valea Cernei și trecând pasul înapoi la mașină, dar nu suind pe drum, ci pe Punctul Roșu, pe valea Cernișoarei. Luând o marjă de eroare de aproximativ 50%, putem spune că ne-am îndeplinit obiectivele.

Șaua Paltina

Lăsasem în urmă lumea fascinantă și jucăușă a calcarelor și trecusem într-una cu tonalități mult mai grave și ecouri mai îndepărtate. Poarta trecerii, era păzită de Sturu, vârful Sturu, cu ale sale formațiuni ciudate ce-i dau un aer de veritabil psihopomp – Piatra Sturului și Marele Sfinx, ștabi la rândul lor peste multe alte legiuni.

Pe fundal, culmile Retezatului

Spre Sud, dizolvate-n diverse nuanțe de albastru satinat, se desfășurau lacul Iovanu, valea Cernei și culmile Mehedinților. Spre Nord, vreo două turme de oi se strângeau și se răsfirau succesiv, în timp ce ici-colo tufișuri de jnepeniș ardeau fără flacără, răspândind fumul încotro voia vântul. Pare-se, puse de mâinile ciobanilor, cu toate că nu mi-e clar motivul, afară, poate, de faptul că pot adăposti șerpălăi.

Lacul Iovanu și Valea Cernei

Cred, și poate că și lumina care precede apusul are un rol în această părere, că termenul de poartă folosit mai devreme a fost unul corespunzător, căci am trecut, într-adevăr, altundeva. O fi, cine știe, mai degrabă o proiecție a inversiunii pe care-l are o oarecare izolare din societate: în mijlocul unei comunități mari nu prea poți spune că ești cu adevărat singur cu tine nici măcar la tine acasă, după ce tragi ușa și pui zăvorul.

Spre Vârful Galbena

Într-un fel, în măsura-n care putem cădea de-acord că limitele ființei noastre nu sunt fixe, ci foarte fluide, aceasta devine o dramă, în ideea-n care sfera conștiinței tale cu greu poate fi lărgită dincolo de piele și zidurile casei, nu foarte diferit de cum o simplă boxă poate capta un slab semnal radio de niciunde.

Un ogaș stingher

Pe de altă parte, aici… explodezi de-a dreptul, iar tu devii, brusc, totul: te vezi pe tine în vârfuri, în văi și, pe povârnișuri, în firul de iarbă, în neclintirea stâncii, în susurul ori prăvălitul apei, pe scurt, o detaliere explozivă, ca și cum ai pune brusc microscopul pe un atom și-ai roti violent rotița de zoom. Un drog puternic, amețitor și o grea povară, pentru că, odată ce te-ai ascuns de toți ai tăi, nu te mai poți piti de tine însuți.

Aproape de bivuac

Mă gândeam la toate astea contemplând silueta Galbenei, precedată vizual de două șei – Gârdomanu și-ncă una mai mică. Vârful Gârdomanu, ieșit cumva din aliniament, nu deranja. Îl așteptam pe Urs și mă uitam așa tâmp, fără să știu de ce. Oricine-a bătut munții are câte-un moment din ăsta, când natura toată s-anvoit să-i ridice mințile și pe care, culmea, caută să-l prelungească la nesfârșit.

Valea dinspre Nord

Undeva, prin spatele minții, o voce-mi zicea că-i cazul să găsim un loc de bivuac, căci, judecând după soare bătuse deja de ora 19. Aceeași voce sugera timid că acea mică șa ar oferi câteva opțiuni foarte bune. În primul rând, valea din dreapta, dinspre Nord, avea atât un curs de apă cât și un platou rezonabil sub șa. Despre valea din stânga nu se putea spune nimic încă, însă, în cel mai rău caz, se putea pune cortul chiar în șa.

Valea dinspre Sud

Trezit brusc la realitate, am luat-o-ntr-acolo-n pas grăbit, oprindu-mă doar să verific încadrarea pe culmea Gârdomanu. Se anunța problematică – traseul era declarat închis. Relatări ulterioare au confirmat – marcaj nu prea mai e, este abordabil, dar necesită concentrată muncă de orientare odată intrat în pădure.

Valea dinspre Sud (2)

Am lăsat rucsacul și-am explorat sumar și valea Sudică. Nu doar că, după un coborâș scurt și abrupt, perfect practicabil, se nivela suficient cât să-ncapă măcar două corturi, dar avea și-un izvor captat c-o țeavă sănătoasă de stâlp de marcaj turistic. Ar fi fost perfect, de-ar fi fost doar o idee mai deschisă spre est, cât să se-ncălească mai degrabă dimineața, să ajute cortul să se usce și ciolanele să se dezmorțească. Mă mai stingherea și atmosfera, nu prin vreo urâțenie fățișă, nu era cazul, ci prin aceea că sugera ceva de han părăsit, mucezit și bântuit de sucubi (măcar atât).

Izvorul

Urcai la loc și Ursu tocmai sosea. I-am explicat scurt opțiunile și, fidel celei de-a doua lui naturi, a ales valea din care ieșisem și care aducea oarecum a bârlog. N-am reușit neam să-l conving să ședem în valea Nordică. Am pus repede cortul căci deja se umbrise, am dat rapid o raită prin jur și cam asta fu seara.

Spoilers

Ne băgarăm la cort că de stat afară nu prea era, iar Ursu adormi imediat cu sforăituri lungi și zgomotoase, parcă citind dintr-o lucrare academică. I-am dat un cot în spate, doar-doar o da volumul mai încet: am nimerit o coastă și aproape-mi dislocai cotul, iar sforăitul s-a prefăcut în ceva ce aducea cu alarmă de bombardament. I-am mai dat încă unul, dibuind mai bine locul dintre coaste și s-a transformat într-un soi de șuierat sfielnic. Mult mai bine, îmi zisei fonfăind moșnegește, acum puteam și eu adormi și sforăi corespunzător.