Primul meu fierăstrău de banc a fost un Bosch GTS 254, suficient de bun pentru ce aveam nevoie atunci (sau măcar pentru ce am crezut la-nceput că am nevoie) și, în orice caz, unul din rarele cazuri în care pentru o sumă de bani primești rezonabil de mult în ceea ce privește calitatea și utilitatea.
După un timp (relativ scurt) mi-am făcut o idee ceva mai clară vis-a-vis de, să zicem, profilul nu musai ideal, cât mai bine conturat, mai bine lămurit a utilajului potrivit (o să numesc doar patru, deși au fost mai multe considerente accesorii – bune de avut, dar fără pagubă dacă nu ar fi fost îndeplinite):
– în primul rând, o capacitate de tăiere în jurul a 700-800 milimetri (mă refer, evident, la ce poți tăia măsurând pe rigla mașinii, cea la care aliniezi gardul);
– în al doilea rând, neavând foarte mari așteptări de la extracția propriu-zisă de rumeguș, ar fi fost bun măcar unul care să fie mai bine închis, astfel încât prisosul să nu se-mprăștie otova peste tot;
– în al treilea rând, ar fi fost binevenită o mai consistentă inerție, având vise umede cu o masă din fontă forjată, nu din aluminiu, pe care eventual s-o și pot lustrui (onest fie spus, GTS-254 poate fi prins de podea și poți să prelucrezi piese grele chiar dacă el însuși e ușor);
– în sfârșit, motor cu soft-start, adică să nu pornească din prima cu puterea maximă, ci gradual, ceea ce s-ar traduce în faptul că trage treptat curent din rețea până când ajunge la turația de lucru.
De la-nceput am căutat, dintr-un oarecare impuls, să evit Numele Cunoscute (comune cum ar veni) și-am ajuns la Bernardo TK 250 PRO. Înțeleg că e o marcă destul de răspândită prin ateliere și că fac mașini rezonabile (ceea ce pot confirma oarecum din propria experiență, cu o excepție pe care-am s-o tratez separat altădată), însă, în ceea ce privește modelul TK 250 PRO, nu am găsit nimic altceva afară de clipul de-aici.
Pe de o parte, a fost instructiv, pentru că nu m-am luptat cu toate aspectele punerii în funcțiune. Pe de altă parte, mare lucru n-am aflat, cu excepția câtorva comentarii:
– Do not buy if you make furniture (atunci când la-ntrebat cineva cum i se pare după șase ani);
– The saw performs nicely after 3 years. The accuracy is good enough for me, but maybe not if you make high-end furniture (atunci când la-ntrebat cineva cum i se pare după trei ani).
Din capul locului permiteți-mi să spun că, per total, are dreptate, în măsura în care te-aștepți să tai și să montezi direct fără altă intervenție. Întâmplător, asta n-a fost musai o cerință pentru mine, întrucât, în timp, am ajuns oricum să curăț urmele lăsate de mașini, deci trebuie inclusă o toleranță la debitare astfel încât să nu rămâi la o cotă mult mai mică decât cea proiectată.
Este la fel de adevărat, totuși, că precizia, odată ce-i prinzi melicul, este suficientă. Mai mult de-atât, poate că e mai necesară o vizită la Socola decât o mașină mai precisă (vorbesc din punct de vedere al unuia care o folosește în regim hobby, adică strict do-it-yourself, deci nu-i o evaluare general valabilă, motiv pentru care și există scule cu câteva ordine de mărime mai scumpe).
Instalarea pe dulapul metalic
O să trec rapid peste materiale și construcția generală așa cum se-înfățișează la un prim contact, precum și după o vreme de utilizare, pentru că-n mare sunt ok sau, cel puțin, mă mulțumesc. În treacăt fie spus, o surpriză plăcută e faptul că vine cu un motor de inducție, nu știam și nu scrie-n pagina produsului de pe site, dar, înainte de-a apuca să-l folosesc mi-a dat ceva bătăi de cap la montaj.
După cum se poate vedea, fierăstrăul se vinde fără banc ori suport și doar cu un mic gard ce-are un singur punct de sprijin (adică se blochează pe șină, însă capătul opus nu este susținut de nimic). Restul, se pot achiziționa separat, iar existența acestor accesorii a fost unul din motivele alegerii, adică: o masă de extensie, o masă glisantă și un dulap metalic pe care se poate instala. Cum le-am luat pe toate, o să vorbesc câte puțin despre fiecare-n parte.
Ei bine, pentru fixarea pe dulapul acela metalic (ori de suportul deschis), carcasa fierăstrăului se sprijină pe două șine solide metalice, fiecare cu câte două găuri, respectiv două decupaje-n capete, executate-n partea de jos a șinelor. Bănuiesc că pentru a facilita montarea pe diverse suporturi. Dulapul metalic, pe de altă parte, are patru seturi de câte două găuri, fiecare corespunzător câte unui colț.
Din toate combinațiile posibile, singura care mi-a putut asigura patru puncte de fixare a fost între găurile din șine (deci nu decupajele) și câte unul din orificiile dulapului. Problema a fost că, fără a deschide carcasa, nu am putut introduce șuruburile. Poate că, teoretic, aș fi putut încerca una din două variante:
– cu carcasa nesăltată pe dulap, să trec șuruburile a-priori prin șine, apoi să mă chinui să manipulez singur o huidumă de 67 kg până când nimeresc niște șuruburi slobode-n găuri doar o țâră mai mari (chiar dacă aș fi reușit, mai rămâne ideea de-a le strânge, ceea ce n-ar fi fost realizabil, neavând cum să țin contră pe capul șurubului);
– la fel ca varianta anterioară, doar că, înainte de-a-l sălta pe dulap, să duc patru piulițe să fixez astfel șuruburile, caz în care aș fi putut să-l plasez pe dulap mult mai ușor și să le și strâng, doar că… mi-a dat cu virgulă și numere complexe atâta greutate-n patru puncte mici…
Deci… i-am desfăcut unul din panourile laterale, cel fără niciun element de control și, astfel, am putut lesne duce la capăt montajul, fără alt efort decât cel de-al cocoța pe dulap (semnificativ și acela, căci ajutor ori am, ori n-am, iar atunci n-am avut). După cum vă imaginați, e o chichiță și aici: din patru șuruburi câte susțin un panou, doar două sunt făcute cu cap, adică se-nșurubează-ntr-un element filetat atașat ferm, definitiv și irevocabil de corpul fierăstrăului.
Celelalte două, cele de jos, sunt cu piuliță, iar piulițele pe interior. Acu, la-nceput, fiindcă aveam acces, nu fu mare greutate să le desfac. Odată montat pe stand, însă, treaba fu mai cu tâlc. Întâi de toate, le-am remontat invers, cu piulițele-n afară și prima parte din cursă le-am putut roti de mână. Pentru a le strânge de tot, am ținut șurubul cu un patent nebotoxat.
Desigur, manțocăria a funcționat de vreo două ori, până a) mi-au venit pandaliile și b) am realizat că o să rămân fără filet dacă o mai țin așa. Acu, neavând nici mare chef să mă lepăd de foarte mult timp cu o soluție, am trântit niște adezic Mamut peste capetele șuruburilor și, de bine de rău, acum stau fixe. Dacă se slăbesc în timp, cu atât mai bine, mă scutește de eventuale neplăceri în ale schimba. Până atunci, am redus la mai bine de-o cincime timpul necesar desfacerii și remontării panoului.
Legat de dulapul propriu-zis, fără să fie un monument de precizie și finețe în domeniul confecțiilor metalice, e țapăn, rezonabil de bine construit, cu o singură imprecizie de-a dreptul enervantă: la al meu ușa agăța într-un colț al cantului și-a fost nevoit să ajustez atât colțul, cu o pană de lemn și-un ciocan, cât și ușa, cu o șipcă de lemn și ciocanul, astfel încât să se alinieze mai bine.
Masa glisantă
Masa glisantă (la fel ca și masa de extensie de altfel) nu vine cu vreun manual de instalare. Cu toate acestea, dacă unul ca mine, care nu stă toată-ziua-bună-ziua pe lângă mașini-unelte, a reușit să o instaleze doar pe imagine și intuiție, înseamnă că nu-i greu de brodit. Orișicât, măcar o schiță explodată mi-ar fi economisit o oră din viață și-aș fi apreciat-o corespunzător (cum n-a fost, n-o apreciez).
Ansamblul în sine e format dintr-o șină de aluminiu sprijinită pe două traverse de oțel ce se conectează chiar sub blatul de fontă al fierăstrăului. Pe acea șină glisează un mic blat de fontă pe patru rotile de cauciuc dispuse orizontal. Blatul – cu planeitate într-o toleranță mai bună decât cel principal – are la rândul lui un mic gard din aluminiu care se plimbă pe o canelură și poate fi ajustat conform unor unghiuri pretrasate (desigur, trebuie tot timpul verificată alinierea finală în raport cu pânza).
Alinierea la suprafața principală de lucru, precum și la pânză… nu este imposibilă, nici ușoară, cel puțin nu de unul singur, pentru că are tendința supărătoare ca, odată reglat într-un capăt să se deregleze în celălalt. Reglajul se face prin varierea înălțimii celor patru șuruburi prin care se atașează (și sprijină) șina pe cele două traverse. Cum aluminiul este mult mai moale, acele șuruburi tind să mai sape în el, deci trebuie procedat cu multă răbdare, finețe, înjurături și cafea.
Per total, e un accesoriu exotic, cel puțin pentru mine, în sensul că nu-l folosesc la operațiuni curente, ci doar la debitarea intermediară a unor piese mai dificile. Spre exemplu, ultima oară am secționat niște cherestea de sapeli, groasă de minim 50 milimetri și lată între 150 și 450 milimetri. Cu ajutorul mesei, a fost ca și cum aș fi avut două mâini în plus, ca să nu mai vorbim de foarte mult control și spor de siguranță.
Masa de extensie
Și acum trei cuvinte despre masa de extensie, care-i de fapt un set complet: o masă de tablă de oțel (sau fier sau mă rog, nu-i din obsesia secolului, adică din aluminiu) cu picior de sprijin, o șină de culisare destinată unui mic rulment care se atasează gardului, un gard nou (aici scuze, nu bag mâna-n foc dacă e nou sau doar l-am modificat pe cel existent), precum și o riglă nouă, cu tot cu cremalieră, evident.
Prima parte bună, pe lângă capacitatea crescută de tăiere, e că gardul are acum două puncte de sprijin și stabilitate sporită drept consecință. Prima parte proastă e că noua cremalieră, atașată așa cum vine, are un luft de aproximativ un milimetru față de cea veche, ceea ce-nseamnă că rotița de avans fin a gardului dă-n gol. Neajunsul poate fi lesne corectat cu o mână de șaibe plasate sub cremalieră, aducând-o astfel la nivelul corect.
La rândul ei, și extensia necesită aliniere la suprafața principală de lucru, operațiune ce este într-o mică măsură facilitată de rigla nouă și de șina de culisare amintită. Reglajul în sine este permis doar de către piciorul – unicul picior – de sprijin și, ca atare, limitată. Planeitatea acesteia nu se menține, putând varia cu sezonul, dar și-n funcție de presiunea exercitată pe piesa de lucru. Așadar, am reglat-o un un milimetru mai sus și, simultan, încerc să mențin presiunea pe zona blatului de fontă.
Cu bune, cu rele (ori mai puțin bune)
Vorbeam mai devreme de planeitate, așa c-aș putea foate bine să demarez cu asta (fără scârț). Lufturile variază după cum urmează (măsurate cu foițele acelea calibrate numite feeler-gauges, fără vreo metologie anume și fără pretenția de-a fi comprehensiv, ci doar din curiozitate):
– până la 0.23 milimetri pe lățime (stânga-dreapta) în stanga imediată a direcției pe care se-nscrie pânza și până-n 0.18 milimietri în partea dreaptă;
– până 0.18 milimetri fiind pe lungime (față-spate), oarecum aleatoriu aș zice.
Erorile rezultante sunt complet neglijabile pentru mine, în sensul că pe ruletă (la verificarea dimensiunii de tăiere) și pe echer (la verificarea unghiurilor drepte) nu se cunosc. Adevărul e că, dacă e să vorbim de lipsă de precizie, atunci cea mai mare sursă de eroare provine chiar din construcția lupei și acului indicator folosite pentru alinierea la cotă.
În speță, acul acela nu e un ac, ci un element în relief, gros (sau cu o aparență de grosime) de 2 milimetri, constituție ce-l face să se suprapună nu doar pe cota dorită, ci și pe spațiul din vecinătatea cotei. Optim, ar fi trebuit să fie mai o idee mai subțire decât liniile de cotă de pe riglă căci așa cum e acum, trebuie să ghicești tu unde ar fi poziționarea corectă. Nu-i vorbă, în timp îi prinzi melicul, dar, dincolo de faptul că nu-i ciocan să fie brut ca unul, o iei de coadă cu ghicitul de fiecare dată când fie îi schimbi pânza, fie-i reglezi aliniamentul.
–
În jurul pânzei, spațiul este umplut nu de o singură placă ci de două: în stânga, una din plastic (detașabilă când se taie la unghi, altfel pânza va mușca din ea), iar în dreapta una din aluminiu. Coplaneitatea cu suprafața de lucru reprezintă un deziderat dificil, din două motive:
– rama suport (de care se prinde prin patru șuruburi) nu e frezată la adâncime uniformă;
– placa de aluminiu flexează și se deformează ușor în jurul șuruburilor, de nu-i strânsă treptat;
– șuruburile de sus, respectiv de jos, sunt plasate la câțiva milimetri buni față de capetele ramei suport.
Din toate rezultă tendință a laturii imediat paralele cu pânza de-a se ridica ușor deasupra nivelului zero (în față), caz în care împiedică piesa la-nceputul avansului spre pânză, ori de-a scădea sub nivelul zero (în spate), caz în care piesa poate alunea ori flexa sub nivelul bancului și, drept urmare, va fi-mpiedicată la ieșirea din zona de tăiere.
Nu vă imaginați că sunt diferențe flagrante: dacă ar fi să exagerez, aș zice că sunt de 1 milimetru; oricum, sunt suficiente pentru a crea probleme. Din fericire sunt incluse suficiente șaibe plate pentru a regla întocmai poziția plăcilor. Din păcate, ar fi trebuit lucrate mai cu grijă din fabrică astfel încât să nu mai fie necesar reglajul, mai ales la banii ăștia.
–
E păcat că lupa este atât de aproximativă, altminteri tot ansamblul ar fi fost perfect: gardul în sine stă bine locului, nu flexează dacă nu-ntreci măsura și, cel mai important, se așează echidistant pe toată lungimea sa indiferent din ce direcții vii, adică spre pânză sau îndepărtându-te de pânză. Totodată, cota 0 este calibrabilă la liber, pentru că practic toată șina care susține cremaliera, gardul și rigla poate fi substanțial mutată (partea proastă e că-s multe șuruburi de desfăcut).
–
La capitolul tăiere sunt foarte mulțumit. În primul rând, după ce am ceruit masa, alunecă foarte frumos, parcă ar fi teflonată. Se-nțelege, masa fiind de fontă, toată mașina este extrem de stabilă, chiar și când tai piese mai dificile. În al doilea rând, cei 300W mai puțin față de GTS 254 nu se simt; dimpotrivă, cu lama standard (care nu-i wow, nu-i rea) trece mai ușor prin material, îl ronțăie mai plăcut (dacă pot fi comparate).
Rumegușul rezultant, pe de altă parte, nu-i extras decât, foarte optimist vorbind, maxim 30%. O bună parte chiar prin elementul de protecție a lamei, echipat și cu o derivație de aspirare. În cuvă nu rămâne, problema fiind spațiul liber dintre cuvă și restul volumului interior al carcasei, spațiu care diminuează sever puterea de aspirație. Ironic, în ultima vreme am ajuns să apreciez că mai rămâne suficent de mult pe lângă, pentru că-l strâng separat și-l folosesc drept umplutură-n loc de chit în locurile cu expunere mai mare.
–
În termeni de reglaje, cele standard (înclinație și adâncime) sunt ușor de operat, iar organele de control sunt (par?) solide și apreciez că acul indicator al unghiului nu e un plastic ordinar. Atenție mare, totuși: limitatorul de adâncime are o toleranță prea optimistă și riscați să-ndoiți radiatorul motorului dacă insitați prea mult pe punctele minim, respectiv maxim (nu există o senzație de oprire fermă, ba chiar se prezintă ca și cum ar mai cere).
La polul opus e alinierea corpului de tăiere (și deci implicit a pânzei); se face prin slăbirea celor patru șuruburi clasice (două față, două spate), întrucât e suspendat de masă, nu de carcasă. Cel mai bine e să-l împingeți cât se poate spre dreapta și apoi să reveniți spre stânga cu mici ajustări, altfel e foarte dificil (oricum procesul e mai enervant decât poate-ar trebui să fie și necesită demontarea panoului lateral stânga).
–
Per total, e greu de spus dacă merită banii, într-o piață-n care oricum puține produse cred că și le merită la modul real. Poate că mai degrabă nu decât da, având în vedere că sunt suficient de multe aspecte insuficient de bine gândite ori insuficient de bine executate. Câteodată am senzația că fetițele alea de zece ani din China care asamblează 90% din ce se livrează-n lume ar trebui și ele să primească un dolar în plus pe oră.
Nu-mi rămâne decât să sper că motorul o să ducă mai mult decât mine, că doar n-o fi să scârțâie carul în loc să geamă boii (sau, mă rog, boul). Remediindu-i punctual coșurile de pe față și aspectele mai enervante menționate, în mare, pentru mine e ce trebuie și pot, per total, să confirm evaluarea individului de pe youtube.