După magnifica defilare a prostului gust, a smintelii umane și-a-ntregului panoptic de racili de minte ce dau specia înapoi încă de la primul semn de mers biped, coregrafie de latrină marcând începutul Jocurilor Olimpice (deh, francezi), circ plenar prefațat de violentarea de către un rebel (și vag incert) bărbier de găoaze a unui spațiu cu flacăra decenței oricum anemic pâlpâitoare (deh, francofoni), zic, toate aceste pete negru-vineții tulburându-ne vederea, e cazul să ne clătim ochii cu câteva crâmpeie de viață, de lumină, de culoare – câteșitrei cu Natura, nu împotriva Dânsei – și, desigur, de frumos, nu de grotesc.
Valea Găuri și locul de bivuac
Așadar, într-un acces de extrem putinism, să comutăm aparatele de aer condiționat pe temperatura de Parâng într-o dimineață de vară și să scormonim printre amintiri. Iar dacă nu le-aveți, atunci vi le ofer pe-ale mele – bulgărași de aur la preț de nimic, care, spre deosebire de grunjii fără valoare târguiți la preț de aur, nu vă lasă pe haine mari pete de grăsime imposibil de spălat.
Dimineața-n Căldarea Zănoagei
Rămăsesem, mă rog, cu depănatul undeva prin Căldarea Zănoagei. Dimineața fu dulce, fără zahăr adăugat, exclusiv cu arome naturale și natural-identice. Aici șade, în treacăt fie spus, una din marile dureri ale drumețului (doar cealaltă față a uneia din cele mai mari desfătări – șansa de-a pune tabăra-ntr-un loc bogat în de toate): că trebuie să-și soarbă cafeaua și să-și molfăie dumicatul cu gândul că-n maxim două ore-și va sui iar casa-n spinare și-și va lua tălpășița.
Hai la drum!
Ca-n aventura lui Indiana Jones, acesta-i prețul și limitarea nemuririi cu mențiunea că, uneori, de „banii” ăștia seara următoare îți întinzi ciolanele pe-un alt petec de pământ ce nu doar că face să vibreze un suflet amorțit de prea multă frumusețe, ba chiar îl entuziasmează, completând iar nu înlocuind cele deja văzute și trăite.
Un mic lac colmatat
În cazul nostru, se-afla spre Vest, la o simplă coamă distanță și, așa cum am constatat într-o explorare ulterioară, ușor accesibilă. Tura de față, însă, am apucat o țâră hacana, trecând toată povestea prin căldarea Gâlcescu, cunoscută-n principal după lacul Gâlcescu. Și pe bună dreptate: dânsul o deschide cu mult panache, cu multă apă și cu obscen de mulți jepi, până-ntr-acolo încât riști să uiți cu totul și de celelalte construcții, mai degrabă șoptite, decât vorbite: mici ochiuri de apă și smârcuri, unele dintre ele uscate-n veri secetoase.
Lacul Gâlcescu
Cea mai șoptită, aproape-n surdină chiar, e un smârc, fost lac, actualmente colmatat cu tot felul de sedimente, putându-se lesne recunoaște manțocăriile DEI, ideologiile de gen și cotele de femei (ca să numesc câteva), ceea ce-nseamnă că foarte probabil apa era și toxică și că nu prea putea susține alte forme de viață.
…văzut mai de-aproape
Lacul Gâlcescu e ajutat de perspectivă să reclame un loc statistic de egalitate lângă Bucura, cu toată deosebirea consistentă dintre ele. Afară de asta, nu m-aș hazarda să scriu că-mi place mai mult aici ori dincolo – eram tentat să comit o mică eroare de judecată-n acest sens, încă sub influența narcotică, spre stupoarea mea neamendabilă de lege, a peisajelor Parângului. Admit în același timp că dânsul are dimensiuni sufletești mai pământești decât Retezatul (sau poate doar fin racordate pe felul meu de-a fi), uniform valabile și-aci pe malul lacului.
… și mai de-aproape
Să ne vedem complet singuri acolo fu oareșicum neașteptat într-o zi de week-end cu ideal indice de confort termic, dar nu pot să spun că ne-am lăsat pradă părerilor de rău. Atâtea câte-au fost, au fost repede sufocate de câteva-mbucături de sandvișuri și biscuiți, în timp ce trimiteam păstrăvii după cai verzi pe pereți făcându-i să se simtă importanți și, de ce nu, să concureze unul împotriva altuia.
Trecerea spre etajul superior al căldării
Ca la spartul petrecerii, când te retragi într-o cameră separată, pui un smoking jacket și discuți despre cum îi amețești pe fraieri (dacă ești lord sau ceva), ne-am insinuat și noi pe-o treaptă la propriu superioară, împărțind cei câțiva metri pătrați ai fundului de vale cu alte două lacuri – Pencu și Vidal, atât de-apropiate că poți face-n același timp baie-n amândouă (fără să punem nimic altceva la cale decât o seamă de poze).
Lacul Pencu
În funcție de cum te poartă drumul, sfârșitul e sau nu e aici: de treci direct spre Sud, ca noi, se iese-n culme, printr-un horn foarte cochet (Hornul Lacurilor); de-o apuci la Vest de lângă lacul Vidal se poate urca (nemarcat) spre Lacul Păsări și Căldarea Dracului, cuprinsă între Vârful Setea Mare (Est) și Vârful Setea Mică (Vest). De altfel, atât lacul cât și căldarea sunt perfect vizibile și de pe creastă.
Lacul Vidal
N-am străbătut-o încă, deci doar la prima vedere și pe burta goală, numele pare nemeritat: căldarea e frumoasă, aspră și cam atât, nimic drăcesc. Bănuiesc, pe de altă parte, că grohotișul acela (ce-i ține loc de floră, faună și relief) e cheia care-aduce laolaltă toate celelalte elemente: vârfurile amintite sunt coarnele, morena plină de jepi e țăcălia și bolovănișul cutat de ogașuri aduce oarecum a față de drac încruntat. Te uiți așa din satelit, și oricum ai roti imaginea, aduce-a unul din bătrânii pupili ai lui Șeitan.
Spre Hornul Lacurilor
Una peste alta, fu prima și singura urcare dintr-o zi scurtă și densă: din șaua Piatra Tăiată am coborât pe versantul drept al Văii Găuri, pe o potecă nemarcată, puternic întipărită-n teren, care interceptează valea pe la mijlocul ei. Un braț coboară aproape la fel de vizibil (însă căruia trebuie să-i dibuiești cu grijă-nceputul) și-n căldarea Zănoagei.
Rezumat
Noi am aținut un curs temporar de apă pierdut ulterior într-un ponor și-am ajuns aproape de o mare dolină, sub zâmbetul (rânjetul?) larg-aprobator al țancurilor de piatră de pe versantul stâng (practic, sub Coasta lui Rus). Că veni vorba, uitai să vă spui ce-i așa deosebit la valea de față: în inima-mpietrită de șisturi cristaline a Parângului, este dezvoltată-n calcare, cu multe din formele de relief specific-subversive.
Căldarea Dracului și Lacul Păsări
Din câte-mi pot da seama, patul văii se racordează cu rocile cristaline undeva sub Lacul Găuri, versantul stâng undeva-n dreptul Curmăturii Țiganului, iar pe cel drept n-am putut delimita o linie generală. Dacă aș fi ceva mai cultivat din punct de vedere geologic, ar fi loc suficient de-un studiu comparativ cu plaiul Soarbele, la limita dintre Retezatul Mic și Godeanu, unde cele două tipuri de roci se-nvecinează direct; momentan, mă multumesc să remarc doar că acolo-mi pare o trecere fermă-ntre două areale distincte, iar aici de-un soi de inserție calcaroasă, făcând de-un efect vizual difuz.
Pe versantul drept al văii Găuri
Cât despre o ierarhizare estetică, trebuie să mă opresc din nou din a desemna una sau alta ca fiind mai mult ori mai puțin într-un fel sau în alt fel. Mă limitez să declar că, în ambele cazuri… yea, I think it would be fair to say I liked Andy from the start... și dacă regret ceva e că n-am apucat să petrec și-n Soarbele două nopți și două dimineți, cum ar fi meritat din plin.
Amenințare
În apropierea dolinei (încă parțial înzăpezită), la Vest, pârâul Găuri se pierde și el în câteva ponoare, în funcție de cum îi este debitul. La momentul vizitei noastre, o lună Iulie rece și ploioasă, curgea la suprafață până-n apropierea unui mic defileu, la ieșirea din care albia traversează (formează?) un sofisticat sistem carstic: o săritoare de aproximativ cinci metri (la baza căreia apa a sculptat un perfect „castron” în calcar), o peșteră (RB1, descrisă aici de Ică Giurgiu) și un mic tunel de ieșire-n aval.
Valea Găuri
Lipsind cu totul apa de-acolo, am lăsat rucsacul în seama lui Renato și-am coborât prudent pe malul drept al săritorii; m-am răcorit un pic și-am tras o mână de cadre. Păcat că nu le-am adnotat corespunzător încă de-atunci, acum mi-a fost dificil să descrifrez fiecare ce reprezintă, ajutat și de revista aceasta.
Versantul stâng
Cam când mă cățăram la loc, ne-am întâlnit cu turma de oi de la stâna durată sub pragul văii. Ne-am pregătit pentru atac, însă câinii s-au mulțumit să facă un marcaj strâns și, odată ce-a apărut și ciobanul, s-au relaxat complet. Și-a fost foarte bine, unul din ei fiind un cangal uriaș pe care nu vrei să-l ai de dușman. În schimb, s-a vădit pisicos și cooperant la tot felul de smotoceli, la fel și-unul din lățoșii de-ntors oile. Odată sătul, s-a retras în dolină și s-a-ntins pe patul de zăpadă.
Dolina cea mare
Ciobanul… nu mai țin minte cum îl cheamă, era ca un soi de lord englezesc retras aici de bună voie. Cumva-ntre două vârste și teribil de-ars de soare, avea o prestație foarte natural-elitistă și un aer de liniște interioară și-n general foarte potrivit cu locul, foarte de-acolo. Poate că idealizez cumva, dar e la fel de-adevărat că felul omului se vede și-n educația câinilor.
Pârâul Găuri, canionul secat înainte de săritoare
Am stat de vorbă vreo jumătate de oră, apoi și-a văzut de treburi spre Zănoaga și noi ne-am îndreptat, tăind câteva câmpuri de lapiezuri, spre un mic lac salutar plasat sub cuveta lacului Găuri și alimentat de-un emisar al acestuia. Dinspre extremitatea sa nordică se-ntinde o platformă unde-ncap lejer câteva corturi și pe-acea platformă ne-am așezat tabăra. Văzând norii din jur, am ridicat cortul deși era încă foarte devreme, decizie inspirată, căci în mai puțin de-un ceas a dat o răpăială de seară, astringentă, calmantă și perfect binevenită.
Pe malul drept al săritorii
La mică distanță de noi trecea și pârâul Găuri, deci apă aveam berechet pentru de toate, fie sete ori menaj. După trecerea ploii am dat o fugă până la o, nu știu cum altfel să-i zic, jumătate de canion prin care pârâul și-a croit drum (malul stâng este lin și înierbat, iar malul drept este abrupt, stâncos, săpat în calcare) și, dacă am descifrat bine, prin al cărui ponor își pierde o parte din debit.
Relaș
Pe la ora șase, ciobanul nostru a făcut cale-ntoarsă și-a trecut să ne viziteze înainte de-a-se-nturna la stână. Odată cu el, și cangalul meu cu botul roind de muște. I le-am gonit ca o falsă soluție de scurtă durată și s-a răsturnat lângă mine cât era de mare. E ciudat să găsești atâta duioșie într-o fiară menită să puie ursul la muncă și uit că poate nu-i musai norma, cât mai degrabă o minoritate, confuzie cu potențial cost ridicat…
Sara pe deal…
Dar, atenționarea fiind făcută (în primul rând mie însumi)… momentul a fost ce-a fost: o seară proaspătă de Iulie, un plai suspendat în vis, o turmă răsfirată-n silenzio stampa printre corturi, un lord improbabil și-un cangal. După cum ziceam, de natură nu să-nlocuiască, ci să completeze seara din ajun.
