S-a dus draima avântul meu muncitoresc de-a mă trezi militărește la ora șase; șase și ceva, fix! Ceasul a sunat, am ridicat capul din câlți, cortul, verde așa cum e, bătea spre roșiatic, semn că răsăritul (spre care aveam deschidere parțială) mă invita afară, așa cum ne dădusem întâlnire. Regret, totuși, să vă spun că n-am fost parolist: pe la jumătatea distanței spre fermoar, am adormit la loc și-așa rămăsei încă o oră și jumătate. Îmi ajunsese trezitul de la ora patru jumate din ajun, ca să nu mai vorbim de clipocitul soporific al pârâului.

Dimineața

Așadar, pe la șapte jumate scosei nasul din cort. Oricum nu mai era de stat, că-ncepuse deja să fiarbă înăuntru de la razele directe ale soarelui. Cu atât mai bine, l-am împachetat uscat. M-am îndreptat spre zona de spălat, m-am bălăcit până-n brâu și-am stat așa până m-a uscat vânticelul – nici rece, nici cald – ce umbla mahmur prin vale. Nu că recomand, dar, dacă nu ești prea sensibil (și nici n-ai piele de crocodil), amalgamul de senzații este foarte plăcut.

Aperitiv

Mi-era prea lene să pregătesc orice, mi-era și foame. Stând pe o piatră mai puțin colțuroasă, brusc și clar, am înțeles de ce l-au legat pe omul leneș din poveste și l-au dus la spânzurătoare. Era aceeași piatră sub care-mi adăpostisem haleala, deci n-a trebuit să mă ridic pentru a-ntinde mâna să caut borcănelul cu miere înlocuitor al tuturor suplimentelor încercate anterior, căci mai mult transformă fața în cea a unui adolescent confuz decât te-ajută temeinic. Fiziologic, sunt o catastrofă, pentru două ore de glorie, dai gaze restul zilei ca o Volgă.

Și mic dejun…

Un asemenea borcănel îmi ajunge o săptămână pentru toate cele: gustări, cafeluri, ceaiuri și energizant. Uneori am bun câștig și dintr-un amestec cu nuci. Pe lângă că-i o substanță pe cât de enigmatică, pe-atât de erotică, e ca și cum ai mânca soare, la propriu și la figurat. Luai vreo cinci lingurițe, mai mult nu-i cazul deodată și mai scotocii prin sacoșă după cele trebuincioase cafelei.

Sliveiul, văzut dinspre căldarea Lacului Înghețat, se vede clar versantul traversat

Găsii nesul, mierea o aveam deja, iar în loc de capsulele cu lapte condensat… găsii laptele condensat căutat scurs peste tot (surpzinzător cât de mult pot mânji trei-patru capsule cu lapte). Mai găsii și resturi roase de biscuiți – două pachete din patru. Ah, deci de-asta dispăru șoarecul de peste noapte. Fuseră și se duseră… pusei resturile sub piatră s-aibă și la noapte, măcar fuse băiat giorno și-mi lăsă cortul intact (alții, cu alți șoareci și corturi și mai scumpe n-au avut norocul meu, povestea Renato).

Lacul înghețat, în plan secund

Mare pagubă nu fu, căci aveam lapte praf: am renunțat la cerealele de la Decathlon și mi-am făcut eu un amestec de cereale cu nucă de cocos și le prepar ad-hoc cu lapte praf. Nu-i un fel de mâncare extrem de hrănitor, nu-i vreo risipă de lux, având totuși virtutea de-a fi lesne de cărat, neperisabil și rezonabil de sățios combinat cu altceva. Dacă-i groasă, mai bag un colț de lipie cu pateu, dar nu fu cazul acum.

Nu le-am rupt

În ciuda dimineții prelungite, pe la zece părăsisem deja mica noastră strapontină din Rai, în urcuș spre Lacul Înghețat. Vechiul marcaj de Cruce Galbenă întinde o ramificație către malurile sale; nu mai e foarte vizibil, însă poteca, în ciuda faptului că existența ei pare – la prima vedere – foarte improbabilă, e chiar agreabilă și nu pune mari dificultăți.

Căldarea Lacului Înghețat, văzută din coasta Sliveiului

Lacul înghețat e frate, aproape geamăn, cu Mija, stând practic spate-n spate. Le desparte o mică șa, până și altitudinile sunt similare (în termeni relativi desigur, că, până la urmă, e vorba de-o diferență de P+7): Lacul Mija – 1975 (1980?) metri, iar Lacul Înghețat – 1950 metri. Unde diferă – întinderile luciului de apă și versanții înconjurători, altminteri, mai de la distanță (beneficiul fotografiilor satelitare…) se-aseamănă ca două picături de apă și-n ambele te simți complet izolat.

Pe grohotișurile Sliveiului

Ar merita pe deplin o noapte petrecută cu cortul acolo, zici că ești în vreo fortăreață, cu titlu fie de prim, fie de ultim om de pe pământ. Mai ales că… numele-i este binemeritat: n-o fi fost el însuși înghețat, dar zăpadă sub pâlcurile de stânci din jur tot mai avea și, desigur, în fierbințeala ce deja se insinua, acolo răzăbătea un suflu rece, revitalizant și tonifiant. Ori, pentru cine-i hârșâit prin căldurile Câmpiei Române, mai cu seamă prin părțile sudice de pe lângă Rio de Alejandria, a face frigul în toiul verii e o plăcere atât de burgheză încât mi-e teamă să nu fie interzisă.

Intrând în căldarea Roșiile

Pe noi drumul ne purta-n partea opusă, peste Muntele Sliveiu, spre Căldarea Roșiile și mai apoi spre culmea principală. Pe vremuri exista o potecă bine conturată conectând cele două căldări mari. Nae Popescu o descrie-n Munții Noștri 35 (București, 1986), traseul 30, însă pe teren nu se mai întrevede porțiunea sa de pe abrupturile feței nordice.

Lacul Zănoaga Stânei

Am reușit să ținem prima parte, de lângă Lacul Verde până la prima cotitură, de 45 de grade, unde e și o momâie, precum și ultima parte, de unde se interceptează de fapt o altă potecă dinspre Stâna Slivei din vale, chiar în șaua de pe un picior desprins din culmea Sliveiului; acolo, apropo, a crescut și-mbătrânit o altă momâie.

Relaș

Între ele am improvizat în traverseu peste câmpuri largi de grohotiș, uneori prin jnepeniș strategic plasat (căci ne-au ajutat să trecem de unele praguri altminteri riscante), cu mare grijă, doar rar călcând pe ceea ce ar fi putut foarte bine fi rămășițe izolate ale potecii. E puțin probabil ca poteca să fi fost mai sus, iar în jos n-am observat nimic, deci, după toate aparențele, s-a șters din teren: dacă ciobanii nu și-au mai făcut cu vreun topor dreptate primăvara printre bălării și dacă n-au mai călcat pe-acolo, atunci mult nu mai avea cum să dăinuie.

Lacul Roșiile

Pe final, pentru a șunta un ultim pasaj îndărătnic, am urcat oblu pe coama piciorului și-apoi am coborât în șa, economisind ca la 15 de minute și-un bou-vagon de nădușeală. Fu un traverseu extrem de dificil, care ne-a luat o oră, o oră și-un sfert poate, între cele două momâi (mai puțin de un kilometru), având doar unul sau două puncte de respiro și de umbră, la adăpostul a două stânci mari.

Smirdar încă înflorit

Ca s-o formulez mai altfel: un sector foarte frumos și totuși nu l-aș repeta, de teamă să nu-mi forțez golănește norocul. Cel puțin nu cu echipament complet pentru mai multe zile. Astfel, în loc de-o recomandare fățișă, aș zice că peste abrupturile Sliveiului trage bune dividende sufletești din efortul depus cel ce-are toate țiglele pe casă, e treaz la minte și ponderat la pas.

Lacul Mândra

Coborâșul spre platoul căldării Roșiile se face pe-o față înierbată, chiar dacă poteca se mai pierde printre jepi, se poate avansa ușor și fără de risc. Și, cu toate-njurăturile care le rămân agățate-ntre crengi după ce cad din colțul gurii drumețului, au și-o parte… dulce: nu știu dacă știți, eu n-am știut până nu mi-a spus un salvamontist din garda veche de la Bucura, că mugurii lor, recoltați înainte de-a se desface-n conuri, se pot macera-n miere și iese o adevărată delicatesă, dincolo de orice beneficii medicale ar avea.

Sus în șa la Gruiu, privind înapoi

Pe măsură ce-am urcat spre fundul căldării ne-am întors în timp, aterizând în primăvara ce tocmai se-ncheiase: lacul Mândra era stăpânit pe sfert de ghețuri și zăpezi, iar cărarea hornului căptușită c-o pătură de zăpadă murdărită. Potecile încă erau ațâțător tivite cu pâlcuri de smirdar, ici cu păpădii, colo cu firicele de flori abia răsărite dintre firele uscate de iarbă.

Lacul Ghereșu

Frigul a făcut din urcarea spre șaua Gruiului o plimbare extrem de agreabilă, deși n-o abordasem taman în vârf de formă. Sus am dat de-un drumeț solitar dornic de-a schimba câteva cuvinte și, mai apoi, de-un grup care n-am înțeles exact pe unde voia să meargă, cert e că aveau planuri mari și erau naiv de subechipați.

Sub șaua Ghereșu, pe partea Sudică

Pentru mine a fost bun prilej să consult fără piedici peisajul culmii principale, adică fără ceața și fără norii joși ce obturau percepția directă și-o lăsau în seama imaginației fiecăruia. Evident, ca de fiecare dată când cad vălurile și hainele, când misterul se dizolvă, când totul e pe față… totul e mai puțin spectaculos.

Spre Piatra Tăiată

Oi fi fiind eu poate și sub impresia proaspătă a Sliveiului și Cârjei, cine știe; cert e că, deși frumoasă și sub pecetea contrastelor dintre văile nordice și sudice, culmea fu-n tura noastră doar un element de legătură și, relativ vorbind, poate cel mai anost pasaj (ceea ce spune mai puține despre dânsa și mai multe despre restul).

Lacul Zănoaga Mare

Se făcu șapte fără cinci când ajunserăm în Șaua Piatra Tăiată, deasupra căldării Zănoagei Mari, deja pe jumătate umbrită. Așadar, urma o tabără-ntinsă oarecum timpuriu, cu destul timp (și suficientă apă) pentru toate tabieturile imaginabile. Un lucru bun, căci îmi ardeau tălpile, îmi ardeau genunchii și, în general, ardeam cam tot, în lumina sfârșitului de zi ce pârjolea precum o răbufnire de orgoliu a voievozilor tuturor cetelor drăcești.

Punct de culoare

Aci Renato a scos un ac din mânecă, un loc de cort nu doar eficient și practic, ci și fotogenic: am coborât pe poteca de Cruce Roșie ca și cum am trece spre Gâlcescu și, pe la mijlocul căldării, am cotit spre Sud-Est, spre obârșia unui pârâiaș (afluent de dreapta al emisarului Zănoagei) cu luncă suficient de uscată, lată și ferită, protejată de câteva cazemate de grohotiș.

Lângă locul de cort

Mi se cam acrise de monotonia de tractir a mâncării de bivuac și mi-am zis că netăgăduit trebuie s-amețesc ceva. Scotocind prin rucsac, am pus mâna pe-o conservă cu salată mexicană cu ton și pe una cu porumb dulce. Fără prea multe scârțâieli, le-am turnat pe-amândouă în tigaie, am adăugat apă, am garnisit amestecul (?!) c-o lingură de miere și l-am lăsat mult și bine la scăzut.

Cina

Ce-a ieșit? Un ghiveci pe cât de insolit și bizar, pe-atât de gustos. Inițial am crezut că o să rămâie de-aruncat – așa e când ți-e foame, iei tot meniul la treierat, apoi nu mai știi pe unde să bagi porțiile comandate, nici pe unde au să iasă mai la urmă – dar linsei cratița mai ceva decât balaoacheșul meu de-acasă. Pusei apoteotic capac cu un ceai marocan cu mentă și un nes măritat cu mult lapte praf, sfidând temporar demonul din gâtlej.

Și apusul

În atare spirit culinar, extrag un citat din paginile care mi-au ținut tovărășie la frontală ultimele două sau trei ceasuri înainte de-a adormi, proces semănând în oglindă cu pornirea unei roajbe vechi în plinul iernii, adică am ațipit de două ori, m-a trezit propriul sforit, apoi am adormit pe bune:

– (…) Mă bucur că vă place cum gătește Caterina. Dacă doriți să gustați și niște cicoare…
– Nu, mulțumesc, nu mănânc peisaje. Carne și vin, de asta are nevoie un creștin. Carnea și vinul sunt mâncare, restul sunt doar pentru a face medicul fericit. (…)