Drumul dintre București și Rio de Alejandria nu-i chiar rău când nu e circulat, ceea ce, după încheierea campaniei de cucerire purtată cu succes de teleolteni asupra Bucureștilor, înseamnă că-s foarte puține momente-n care-i agreabil și foarte multe momente când este literalmente Găoaza Pământului. Motiv pentru care, în măsura-n care nu mă grăbesc (și de obicei nu prea mă grăbesc), îmi rup o jumătate de oră-n plus și-o apuc „pe variantă”.

Pe variantă

Acu, ce-nseamnă pe variantă depinde foarte mult de cât chef de divagații am, însă, dacă situația o cere, la Vitănești fac dreapta și ies taman la draima-n drumul Giurgiului. Mai toate drumurile intermediare sunt perfect rezonabile, iar unele din ele de-a dreptul impecabile. În plus sunt pustii și, cu prudența de rigoare impusă de bețivii de week-end și căruțele rebele, întreaga daraveră mă despăgubește pe deplin de timpul în plus.

Dacă peisajele sunt frumoase au ba rămâne până la urmă o chestie de gust. Mie-mi plac, au farmecul lor, puse chiar și lângă măreția oarecum rece a munților: în alternanța de mici măguri și văi, câmpii întinse și păduri ori lacuri, găsesc o asemănare fragantă cu Dobrogea ori Transilvania ori, de ce nu, ambele la un loc. Mai ales în lumina și culorile toamnei.

Acu nu-i musai să mă credeți pe cuvânt, însă minimul de beneficiu este, ca să folosesc o metaforă, că, în loc să fiu blocat pe ringul unui club, hăituit de sudoare, fum și bălmăjeală electronică, joc lin într-o sală de dans încăpătoare și poate chiar simandicoasă. Atât de simandicoasă încât, anul trecut, furat de peisaj, am greșit drumul și-am ajuns taman la Giurgiu.