De fapt titlul e un pui de clic-momeală: pe valea Iardașița numai am urcat; și nu doar atât, ci numai prima parte a urcării. Și asta-n probabil cel mai neprielnic moment: început de Iulie, având drept unic avantaj durata generoasă a zilei, prilej bun pentru riguroasă și sănătoasă bălăureală, fie de voie, fie de nevoie.

Ieșind spre Bregheda

Planul întocmit de-acasă și dovedit caduc în târg era să trecem dinspre Băile Herculane spre Bregheda și de-acolo să coborâm pe Berzasca, să urcăm apoi la Bigăr (satul, nu răposata cascadă) și, în sfârșit, să ajungem în Eibenthal pe culmi și căi ocolite.

Intrarea pe Iardașița Mare

Trenul, semn irefutabil al cooperării româno-maghiare, a ajuns în decrepita gară Herculane cu o-ntârziere care-ar face trei sferturi din populația Japoniei să intre-n depresie. Pe noi, adică eu și Andrei, doar ne-a prăjit soarele o oră-n plus – prima oră, cea mai importantă oră, cât ne-a luat să acoperim cei câțiva kilometri de asfalt până la gura Iardașiței Mari, precum și primii kilometri în amonte – calcarul acela e o afacere tare păguboasă la ceas de-amiază, mai dogoritor decât oglinda lui Arhimede.

Adăpare

Nici vorbă să te mai poți răcori măcar la umbră, unic paliativ și despăgubire fiind râul cu debit chiaburesc și, ca atare, în curând supus reglementărilor europene-n vigoare. Ne-am folosit de câteva ori de-acel debit, posibil ilegal, căci am executat de multe ori numărul magic de transformare a bidoanelor pline-in bidoane goale. Și aveam multe bidoane, însumând în jur de doi litri jumate.

Pe ei la tot ce vrei

La prima bifurcație, ținând tot înainte, traseul s-a transformat un strop spre ideea de loc de joacă ce ne-a atras taman la draima-n praznic: judecând după iarba care-ncorseta drumul mai strâns decât proceda locotenentul Columbo cu suspecții săi, bag de seamă că intrasem într-o zonă în care exploatarea era pe-ncheiate.  La a doua bifurcație, cotind l-a stânga după o pauză de frăguțe și mure, am intrat pe-un altul, complet părăsit.

Urcare pe drumul părăsit

Până-n vârful trecătorii fu cât de cât curat, mai mult resturi de lemne, șleauri și alte asemenea, căci umbra deasă n-a permis niciunui fir de iarbă să scoață mustățile din țărână. Trecând de cumpăna apelor, pădurea a lasat locul unui versant parțial descărnat în urma defrișărilor. Din loc, câte un puiet renăscut, fie de mâna omului, fie din proprie inițiativă, se căznea să umple golul.

Aproape sus

Și pe drum erau câțiva brăduți, uneori răsăriți deasupra ierbii, alteori mascați de ea – un obstacol în plus de evitat. Treptat, tot coborând, am dat într-un parchet de exploatare, desfășurat în jurul obârșiei văii Prigorului, de unde-ar fi trebuit să folosim un alt drum de exploatare pentru trecerea interfluviului dintre Prigor și Putna.

Începutul coborârii

Din păcate, ia-l de unde nu-i – după o mică alee de TAF desenată pe lângă un mic afluent de stânga, n-am mai reușit să găsim nimic prin pădurea răvășită: peste tot urme și pe nicăieri cărare. Două ore de căutări ne-au pus capac; oftând de la ficați, ne-am întors la drumul principal. Am tras lângă un izvor improvizat de lucrători, am mâncat și ne-am făcut plinul de apă, apoi am coborât pentru a intercepta Putna în aval.

Aproape în valea Prigorului

O oră, poate mai mult, ne-a costat ocolul, căci Putna are doar ideea unui drum timid ce nu reușea să imprime o direcție prin haosul unei entropii frenetice – am mers mai mult prin albie și doar din când în când pe lângă. Oricum, nu-i ca și cum odată atins din nou traseul original fu mai rafinat. Dimpotrivă, așa cum e potrivit, fu mai brut, căci ultima etapă către culmea ce urcă dinspre satul Putna și se unește cu platoul de sub Svinecea Mare fu pe-o urmă de tractor, și-aia demisionară.

Căutând trecerea spre Putna

Am luat-o, așadar, pe cât posibil de-a dreptul până am interceptat culmea-n cauză, chiar sub vârful Corhanul Rudăria. Este un drumeag interesant acela, pleacă taman din Prigor, l-am și parcurs cu mulți ani în urmă, nu fără dificultăți cauzate de schimbările din teren. Ultima parte a fost și-atunci, fu și-acum, oablă și fără dificultăți. Singura diferență – faptul că mina de cărbune de suprafață ce boiește fața Breghedei și-a reluat activitatea.

Pe valea Prigorului

Era pe-nserat și, a continua dincolo de platou ar fi fost sau n-ar fi fost o idee bună, funcție de succesul avut la găsirea unui loc de bivuac. Mi-am adus aminte că la un moment dat, urcând dinspre Eftimie Murgu, la ieșirea-n golul alpin, era o stână și zisei hai sa ne-ncercăm norocul. Și ni l-am încercat și l-am avut: stâna nu numai că era încă activă, ci fusese și extinsă cu un nou corp de dormit, iar ciobanii rămăseseră la fel de primitori.

Pe valea Putnei

Câinii, după ce ne-au lătrat mai mult în virtutea obligațiilor de serviciu și mai mult cu emfază retorică, s-au dovedit mai apoi tovarăși foarte joviali. Unul s-a cuibărit lângă mine cât am moțăit lângă focul lor de seară, aproape amorțit de oboseală și cutremurat din când în când de frisoane. Prietenia noastră a făcut pui, mulți purici luați cu noi a doua zi. Per total, s-ar putea spune, o seară tolerabil de plăcută.

Drumul de culme

A doua zi urcarăm iar pe platou în ideea de-a coborî pe Berzasca până la o ramificație ce ne-ar fi dus spre vârful Frasinu, dar Andrei a primit un telefon aducător de mai puțin plăcute vești de-acasă, suficient motiv cât s-anulăm restul turei și să coborâm spre Orșova. Mi-a făcut plăcere să revăd valea Eșeliniței, din păcate cam prăfuită de utilajele grele de mină, colorată doar de statura impozantă și, ar vrea guvernul – impozabilă, a unui cerb ce-a zburat peste drum din stânga-n dreapta.

Exploatarea de cărbune

Ne-așteptau multe ore de-așteptare, primele aproximativ două petrecându-le pe terasa restaurantului Ada-Kaleh din părculețul peninsulă General Ion Dragalina. Restul… picotind în buza peronului și răcorindu-ne la cișmeaua parcimonioasă și vag septică (în definitiv e păcat să strici pasențele magazinelor cu cișmele publice de calitate).

Înapoi acasă