Uneori, când menționam că mi-am creat o preocupare constantă din a-mi meșteri câte o piesă de mobilier, interlocutorul își amintea de vreun cunoscut care se-ntâmpla să fie tâmplar și care-și pierduse un deget sau, în general, suferise alt accident de genul, dar cel puțin la fel de neplăcut.

Viitor cadru de ușă

Și de fiecare dată mă miram cum vine asta, să te scurtezi de-un deget sau să te tranșezi, ambele inopinate. E drept că tot urmărind clipuri despre cum să faci una sau alta am observat că protagoniștii sunt, în marea lor majoritate, stăpâniți de-un optimism teribil, atât de stăpâniți și atât de teribil încât lucră fără mecanisme de siguranță ce-nzestrează mașina-unealtă-n cauză, oricare ar fi ea.

Și iată că mi-a venit și mie rândul: cu tot respectul datorat mașinilor și cu toată grija, am reușit să-mi frezez o bucată din deget și doar un țoi de noroc a făcut ca evenimentul să nu fie mai grav. Ce s-a întâmplat? Taman terminasem de frezat profilul unui cadru de ușă pentru un dulap din sufragerie, am oprit mașina și, până să se isprăvească rotația cu totul, trecui distrat cu mâna peste banc pentru a goni un stol rătăcit de așchii.

Finalitatea mișcării a fost nu doar dispariția așchiilor, ci și volatilizarea unei bucăți considerabile din vârful degetului mijlociu al mâinii stângi: aproximativ 1/4 din lungimea unghiei și o excavație de 1/4 din grosimea degetului, în partea cea mai din față. Mă uitam mai degrabă contrariat de propria imprudență și-mi cântăream opțiunile în timp ce-mi acordam primul ajutor curățând rana și aplicând un bandaj consistent.

Marea necunoscută, dacă e și osul afectat sau nu (probabil că nu, estimarea mea), nu putea fi lămurită strict vizual, deci am decis să mă-ntorc acasă, să las mașina acolo, apoi să mă reped la Bagdasar, cel mai apropiat spital de urgență, în ideea că, de-ar fi fost musai să mă coasă și m-ar fi sedat în vreun fel, ar fi trebuit să-mi las Nărăvașa acolo.

În completă opoziție cu estimarea mea că voi petrece o jumătate de noapte acolo, în mai puțin de nouăzeci de minute eram înapoi acasă, rebandajat, cu rana curățată și radiografiat, având și confirmarea că osul nu era afectat, deci norocul amintit inițial. Nu a fost nevoie de intervenție, doar mi-a-nlăturat câteva bucățele de carne mai slobode și aia fu. Acum, după patru săptămâni, am dat bandajul jos și aștept să-mi crească și unghia la loc.

Adevărul e că mai grav fu tăietura de-acum douăzeci și trei de ani, căpătată la arătătorul mâinii drepte într-o tabără din Baia Mare. Strecurasem niște băutură în incintă, inclusiv câteva sticle de vin: aflasem că intrasem la liceul dorit – eu și încă un individ al cărui nume nu-l mai știu – și-am dat de băut.

Neavând un tirbușon la îndemână, am forțat, mânat de disperarea bețivului, dopul cu un briceag. Briceagul s-a-nchis brusc cu degetul meu între carcasă și lamă și o parte din el a fost separată de întreg. Am fost livrat la spitalul municipal, m-au cusut uitându-se cu scepticism de-nțeles la povestea mea (cred că alcoolul era interzis minorilor încă de pe-atunci, deci a trebuit să inventez un scenariu), m-au bandajat, mi-au pus și-o atelă și m-au chemat peste câteva zile să-mi facă un update de firmware la bandaj.

Încă am cicatricea de atunci și-am avut mâna complet indisponibilă o săptămână încheiată. Acum, ziua următoare m-am întors la lucru, sub o ploaie mocănească de apostrofări din partea nevesti-mii. Întâmplător, mai aveam o duzină de piese de frezat și nu puteam să le las așa, iar problema reală nu era musai handicapul temporar, ci faptul că la fiecare trecere-mi vizualizam degetul măcinat în tot felul de moduri inventive, niciodată la fel.

După a treia piesă m-am oprit. Din experiență, asemenea momente nu se depășesc nemaifăcând activitățile respective, însă nici nu-i productiv să te-arunci cu toate forțele-nainte făcând același lucru fără nicio adaptare. Este cazul multor pisologi neglijenți ce servesc pe bani mulți tot felul de mitologii simplificatoare, sfătuindu-și clienții să-și înfrunte fricile fără a-și lua precauții, cum ar fi, bunăoară, cazul sărmanei femei sfâșiate de câini lângă Lacul Morii.

E limpede, așdar, măsuri se impuneau, ele jucând, pe de o parte, mai degrabă rolul de manierisme autoamăgitoare decât de soluție directă – să fim serioși, nu ai o rezolvare per-se pentru a preveni așa-ntâmplare cum nu ai pentru a uita să te uiți pentru o listă de sarcini (ceea ce mi se-ntâmplă suficient de des – o și găsesc o seriozitate teribil de funestă – cu mențiunea că, a o scrie înseamnă totuși un angajament care se autosusține într-o anumită măsură).

Pe de altă parte… în plan practic, pe lângă depășirea momentului, rezultatele s-au îmbunătățit mult din punct de vedere calitativ: mai puține părți sfâșiate, mai puține zone înnegrite din cauza temperaturii ori precizie per total îmbunătățită. Și poate că merită să și trec în revistă ce-am făcut diferit:

– am folosit mai des seturile acelea de falange artificiale numite featherboards (ale mele-s cele de-aici); rolul lor e de susținere și arată și se poartă ca și cum ai avea mai multe mâini, fiecare cu mai multe degete;
– dublez piesele de prelucrat cu inerție mică folosind încă una deasupra, un rest de lemn masiv lipit cu bandă dublu adezivă, ceea ce nu doar că pune o barieră între mâna mea și capul de frezare, ci și micșorează amplitudinea oscilației vericale (nu am reușit s-o previn pe deplin nici cu un featherboard);
– petrec mai mult timp pentru ajustarea vitezei de rotație a mașinii cât și a vitezei de înaintare a piesei;
– dacă situația o cere, construiesc mici structuri ajutătoare;
– și… am învățat să folosesc rindeaua și dalta suficient cât să nu mai apelez la mașina de frezat.

După cum vedeți, n-am pus mare accent direct pe faptul de-a fi mai rătutit. Adică, desigur, mi-am ținut un soi de listă în câmpul vizual, listă pe care, desigur, am început s-o ignor după o săptămână. Prea mari așteptări nu aveam – e una din acele provincii ale minții pe care nu-s stăpân, oricine cred că are câte una ori mai multe – însă cred că a fost suficient.

Nici pe mănuși nu mă bazez fără discriminare pentru că uneori există riscul de-a fi agățate și de-a trage mai abitir spre zona periculoasă. Dacă e musai nevoie de ele, folosesc unele de latex, ce oferă aderență, fiind totuși suficient de sensibile încât să se rupă direct și să nu-mi forțeze mâna dacă-s prinse.