Mi-a plăcut mereu Sibiul, fără vreun motiv anume, însă, la fel de arbitrar a cam scăzut în ochii mei după știrea aceea cu folosirea câinilor pentru a verifica oamenii de covidoză. Este o chestie scârboasă, una din multele idei cretine ori de-a dreptul răutăcioase pe care le-au avut și pus în aplicare oamenii folosindu-se drept scuză de-o urgență sanitară.

O ușă din Sibiu

Desigur, nu e cu totul surprinzător – în definitiv vorbim de-o zonă a țării unde încă sunt deplânși vechii stăpâni. Însă dacă anumite părți din țară sunt complet pierdute, Sibiul, mulțumită proximității cu Oltenia, s-ar putea să aibă încă o șansă. Vedeți boieri-dumneavoastră, oltenii au colonizat cetatea lui Hermann și-au copulat atât de mult atât de multe încât au schimbat linia genetică pentru totdeauna.

Pe lângă Poiana Sibiului

Așa se face adevărata Unire: cu sule, nu cu plebicistul.Și, într-un fel, e ca și cum m-aș întoarce acasă, ceea ce-i și bine, și mai puțin bine. Pe de altă parte, maratonul ținut acolo la fiecare sfârșit de Mai ori început de Iunie are un traseu extrem de plăcut: cu de toate, ca o șaorma, însă cu extravaganța unei fripturi de vită.

Nărăvașa la Păltiniș

Și, păstrând metafora, pentru a nu mânca pe fugă, am rezervat patru zile pentru savurarea meniului: prima zi, joi, drumul dus cu program de leneș, a doua zi program de voie, a treia zi concursul și apoi arat orașul și, în sfârșit, a patra zi, calea-ntoarsă pe altă rută.

Păltinișul în prag de furtună

Ca un amuse-bouche, prima seară am petrecut-o în Jina și, fiindcă nu mă grăbeam, după ce-am ocolit Sibiul am revenit pe DN1, pustiu, proaspăt plouat și frumos luminat de primele mijiri ale-asfințitului, deci mult mai plăcut decât trei autostrăzi puse una peste alta. De lângă Miercurea Sibiului am urcat în Poiana Sibiului și, în sfârșit, din Poiana Sibiului în Jina, parcând odată cu soarele.

Habitat și habitaclu

Singura constrângere a zilei de Vineri era ora limită de ridicare a kitului de concurs așa că am suit întâi de toate la Păltiniș. Din fericire, s-a risipt duhoara de filozofie și-a rămas doar o așezare tristă al cărui singur scop e momentan doar să vexeze peisajul. Aveam echipamentul de drumeție la noi și voiam să dăm o tură până pe golul alpin de sub vârful Cindrel.

La vale

Din păcate, fiind în acea perioadă a acelui an când puteai să-ți potrivești ceasul după ploi, n-am putut decât, ei bine, să ne verificăm accesoriile desuete de indicare a timpului și cam atât, întrucât taman se pregătea să-și facă rondul furtuna de prânz. Nevrând să fim prinși în loc descoperit, am preferat să tragem Nărăvașa pe marginea drumului și să ne plimbăm un pic, suficient cât să ne facem poftă de mâncare.

Odată pofta stabilizată la cote rezonabile, am decis să coborâm, am lăsat Nărăvașa la Republique, ne-am făcut formalitățile de formalizare a prezenței și ne-am deplasat moșnegește către Piața Mică, la terasa restaurantului Kulinarium. Au acolo câteva feluri de mâncare mai insolite și o legiune de pisici pe ștatul de plată. De altfel, 2022 a fost un an foarte bun pentru pisicile nu doar din Sibiu, ci și din toată țara, căci au avut ce fugări și-amușina odată ce toți Cavalerii Covidlieri au fost nevoiți să iasă din casă.

Pe valea Sebeșului

Servesc la Kulinarium, printre altele, niște tartine cu o cremă de brânză foarte interesantă, cu vișine și cu ardei iute. N-ai cum să nu mă câștigi cu-așa ceva. Inclusiv soția, care-ncepuse-a comenta că mergem puțin cam des acolo, a fost nevoită să admită că, într-adevăr, nu ne putem lipsi de acele tartine.

Lacul Oașa

Ar fi fost destul timp pentru-a trece și pe la Capa, însă când să mă decid pentru deplasarea spre Calea Turnișorului unde se află acest giuvaer ascuns, unde am mâncat întotdeauna foarte bine, m-am sucit și-am zis că mai bine încă o porție de tartine. Acum regret, căci apare-nchis deja de zece luni.

Tot prin zona lacului Oașa

Așteptam ziua concursului fără prea multă tragere de inimă, nu mai sunt așa atașat sufletește de alergat, e mai mult un subterfugiu pentru-a goni mai lesne zilele de iarnă. Tot ce m-a dezlipit din pat de dimineață fu ideea că, până la urmă, traseul de semimaraton a fost mereu, așa cum menționam în deschidere, extrem de reușit.

Sebeșul

Singura problemă e că m-am întins cu gluma la micul dejun și nu mi-a rămas suficient timp de mistuire, deplasându-mă doar un pic mai repede decât un șarpe boa ce tocmai îngurgitase o căprioară vie. Și temerea mea privitoare la urmările desincronizării biologice s-a concretizat: în timp ce-mi executam încălzirea m-a trăznit ceea ce mă trăznește-n fiecare dimineață la ore fixe.

De catalog

Cel mai apropiat loc unde puteam cere îndurare fu Starbucks-ul din piața mare, însă voievozii de la bar mi-au refuzat azilul politic. N-aveam timp pentru discutarea obligațiilor legale, m-am mulțumit să constat că tot o cafenea de căcat au rămas, posibil s-o fi făcut în gura mare, nu mai țiu minte, și mă grăbii să iau startul.

Iezerul Muntinu & Friends

Deosebit de interesant e că, mulți ani înainte, dacă nu mă-nșeală memoria, cam pe unde e Starbucks acum, poate chiar același loc, exista o crâșmă cu băuturi fistichii ale căror nume nici măcar nu le puteam pronunța. Am întrebat atunci dacă au ceva mai simplu și, cu dezolare, am fost informat că nu au, de fapt, nimic simplu. Fiind iască-n gură, am luat o băutură cu aspect de limonadă, denumită abuziv lemon-ceva, foarte limpede și curată la față.

Unduiri

Luai, așadar, startul, căutând latrine cu privirea și-ncercând să țiu gura tunului cât mai astupată, cât mai mult. Știți, ceea ce nu se menționează în ghidul alergătorului începător, e de fapt cel mai important lucru: o rolă de hârtie igienică, cu cât mai multă poate fi cărată, cu atât mai bine, altfel nu puteți face față decompresiei explozive ce poate să lovească oricând. Am făcut nu mai puțin trei opriri la boxe pe parcursul celor 21 de kilometri și tot am scos un timp rezonabil, binișor sub două ore.

De teren

O descoperire nouă, pe atunci, chiar înainte de ziua concursului, fu Arhiva de ceai și cafea, unde am rămas abonați până-n momentul plecării noastre. Am luat și niște cafea măcinată, atât de parfumată încât mașina a mirosit plăcut a prăjitorie cochetă încă o zi după ce-am ajuns înapoi în București.

O căldare

Ultima zi, duminică, în loc să ieșim la-ntâlnirea celor mai buni șoferi din lume, cei din Brașov, ce s-ar fi nimerit ca chiar atunci să conducă, am ieșit din Sibiu pe DN1, cu direcția Sebeș, iar de-acolo, am trecut înapoi în Regat pe Transalpina, proaspăt redeschisă și-ncă pustie, o excelentă ocazie pentru a mă bucura de Nărăvașa mea.

Una obligatorie cu rânca

Prea mult pentru peisaje n-am zăbovit, căci soția are frezoane la altitudini mari, însă-n câteva poze tot am reușit să-mi imortalizez mijlocul de locomoție. Am dat roată pe DN67, artera ce poartă seva întregii Oltenii de Sub Munte și-am trecut Dealul Negru pe varianta Curtea de Argeș, întrucât la ieșirea din Capitala Mondială a Șmecheriei, era atât de aglomerat încât miliția făcea tuturor semn să dea gaz peste limita legală.

Repaus

Într-adevăr un loc de simțit mașina, acea variantă, DN73C, iar tâlcul e să nu apuci chiar prin orașul Curtea de Argeș, ci să ții malul drept al Argeșului pe DJ704H, cu două opțiuni de ieșire, funcție de cât de grăbit e fiecare. Nefiind nici măcar acum grăbit, nefiind nici soarele grăbit, am coborât până-n Merișani.

Acasă

În ciuda celor relatate, n-am dat spargere-n bancă pentru micul sejur: rezervările erau făcute din timp la un preț cu peste o sută de lei mai mic decât ar fi fost în perioada concursului, iar horecarii încă nu apucaseră încă să cocoațe toate prețurile-n al nouălea cer drept răsplată pentru faptul că au fost susținuți în pandemie din banii contribuabililor.