Anul trecut, când gherlanii de la Coldplay au suit pe scenă pe cine-au suit, unii s-au frecat – pe bună dreptate – cu urzici la poponeț din simplul motiv că n-au plătit pentru așa ceva, iar alții s-au frecat cu și mai multe urzici tot la poponeț denunțând prostie și rasism. Ultimii sunt, ați ghicit, Oamenii Educați ®, adică o modalitate de-a descrie pe-acei indivizi cărora, dacă ar încerca să puie mâna pe-o carte, le-ar cădea membrul ca răpus de lepră.
Când încerci să-ncalți pantofi prea mari, însă nu te deranjează
Nici unii, nici alții, însă, nu au sesizat faptul că, pe lângă impolitețea servită clienților pe banii lor, e și-o bătaie de joc mai gravă (de parcă există batjocură altfel decât gravă!), chiar dacă mai subtilă. În definitiv, ipochimenul scos la înaintare doar pentru a juca o carte la bursa emoțiilor de paradă n-are absolut nicio legătură cu nimic de pe-aici.
În principiu, nu e de mirare: Coldplay în sine a devenit un ghiveci aproximativ, o meschină chestiune de tarabă, nici n-ai zice că-i aceeași formație ce-a compus cândva Politik, iar Cristi Martinel ar pierde la capitolul voce cu oricare din noua gardă veche a manelarilor băștinași. Nu mă credeți? Imaginați-vă dacă nu cumva Costel Ciofu, Șușanu și Don Genove ar interpreta mai bine Life in Technicolor.
Și dacă scriu asta o fac din dubla postură de a) ins ce i-a urmărit prin Europa pe-atunci când ei nici nu știau unde-i România pe hartă, respectiv b) de posesor de colecție de manele top-de-top pe cardul de memorie al mașinii. Dar una-i una și-alta-i alta, principiul trebuie lămurit și ce-au făcut ei tot măgărie se cheamă, ca și cum ai plăti pe cineva să-ți vie-n sufragerie și ți s-ar căca pe covor.
Din punctul meu de vedere, puteau să arate un soi de interes și respect pentru specificul local, alegând din vasta paletă de folclor (și nu numai), așa cum au făcut-o cei de la Pink Martini, interpretând „Până când nu te iubeam”, de-o manieră stilată, originală și… într-o excelentă Limbă Română.
Desigur, e doar un exemplu, pentru cine-i interesat există cel puțin o carte-ntreagă destinată cântecelor de dor, dragoste și-alte dureri – Spitalul Amorului (sau Cîntătorul Dorului) de Anton Pann. După ritm și tematică, mai toate-ar putea fi-ncadrate la categoria manele – în frunte poate cu deja-menționata Până când nu te iubeam.
Și, fiindcă tot m-am pornit și-am rotație bună, să vedem și alte exemple, lectură nerecomandată Lumii Bune și Educate ®, din cauza efectelor secundare amintite. Lor le e mai bine-n rolul de golem, numai să se roage să nu le scoață stăpânii hârtiuța din gură c-ajung și ei un morman de mâl. Așadar, primul, într-o ordine oarecare, ar fi Leliță Săftiță (Cântec de mahala):
| Leliță Săftiță! – Auz neiculiță! – Dar dacă auzi De ce nu-mi răspunzi? Că e mult d’aseară De când șez p’afară Poarta-ncunjurând Și tot așteptând. Vremea vremuește, Cămașa-mi răcește, Luna s-a ascuns, Ploaia m-a ajuns. Strășioară pică Giubelușa-mi strică, Nu-mi e de giubea Ca de fermenea | Că întâiași dată Azi e înbrăcată, Și de nu mă crezi Deschide s-o vezi. -Du-te, du-te Neică, Du-te de te culcă, Nu mai sta în drum Că nu pociu acum, Nu-ți mai pierde somnul Că mi-a venit omul, Și nu mă'nlesnesc Nici să-ți mai vorbesc. Du-te că e noapte Să n’auză șoapte, Că e vai de noi, De noi amândoi. |
Există câteva interpretări și-am ales mai jos două ce mi se par în mod deosebit de reușite (prima-i a unui iranian, Farya Faraji, din nou, într-o impecabilă Limbă Română):
Să vedem acum și-o horă – la fel de delicioasă, la fel de insinuantă-n sufletul omului – Bat-o Sfântu de lupoaie:
| Bat-o Sfântu' de lupoaie Mă mănâncă ca pe-o oaie, Fără să mă mai jupoaie. Nu mă taie, ci mă rupe, Mă mușcă-n loc să mă pupe, Cine naiba să n-o scuipe! Iar mandra de peste vale, Cu rochiță și paftale, Mă-ntâmpină dupa cale Și aleargă-n fuga mare, Seceră orzul călare Și-l usucă pe căldare. | Până un copil să sugă S-azvârlă ca o vârlugă Și-l râșnește tot în fugă. Într-o clipă ea frământă, Se roșește, se-nfierbântă Și de bucurie cântă. Face foc , taie cu bardă, Fața-i în sudori se scaldă Ca să-mi facă turta caldă. |
S-ar putea să am câteva rezerve-n privința lui Tudor Gheorghe în general, s-ar putea să cred că interpretarea lui e mai cultă decât e cazul, însă… e frumoasă, iar dânsul are totuși… voce:
În sfârșit, ultimul exemplu este o dedicație specială pentru Oamenii Educați ® – Arză-l focul dascăl:
| Arză-l focu dascăl! cum mă necăjește! Umblă să mă-n vețe Grecul păsărește. Of ce foc pe mine of ce supărare! Să strig toată zioa tot în gură mare: Tipto, tiptis, tipto, tipti, Pipto, piptis, pipto, pipti, Arză-l focul Dascăl, cum mă necăjește Umblă să mă-nvețe Grecul păsărește! – Ah ce bucurie simț în piept d’o dată Când văz pe câmpie că mi se arată | Căprioară fugătoare Prepeliță zburătoare, Pasărele cântătoare, Ce mă chem la vânătoare, Atunci trag cu pușca, le culc la pământ. – Și eu trag ca tine, dar trag tot în vânt. |
Poate vă gândeați că Farya Faraji a dat una singură-n română, însă nu, vă ofer drept mărturie și varianta lui a mini-pamfletului muzical:
Remarcați vă rog, în toate exemplele, ce Limbă dulce și proaspătă, Dumnezeule, te unge la suflet cum sună, cum curge, parcă n-ai vrea să mai contenească! Nu spui că-i musai să vă placă genul, e doar o mostră de cum se putea mai bine, de cum ar fi putut arăta un semn de minimă politețe și interes onest față de noi.
În definitiv alții pot, n-are nici un sens, nu e niciun motiv să tolerezi o asemenea zeflemea de maidan sub barda acuzațiilor de rasism. Lucrurile astea trebuie taxate și trebuie taxate dur, mai ales că-n loc să admită c-au dat-o de gard lordship-urile britanice din generația ce nu mai frecventează Saville Row au intrat la rupere cu talpa.
Admit că limbajul e poate învechit, e poate greu de digerat, dar – un foarte mare dar – efortul de-a o-nțelege evită păcatul uscăciunii din vorba modernă. Este absurd să te consideri educat când tu ai un vocabular de maxim 50 de cuvinte, astfel împărțite: douăzeci de prepoziții și onomatopee, douăzeci de englezisme barbarizate și numai zece cuvinte autentic românești.
Și mai interesant, oarecum o discuție periferică și totuși extrem de relevantă, este că, pare-se, Anton Pann era el însuși mai balaoacheș. Mari dovezi nu există, însă comunitatea țigănească așa îl revendică. În loc să mă angajez într-o polemică lipsită de țel aici, aș prefera să presupun că este într-adevăr așa, dintr-un motiv foarte simplu: date fiind meritele dânsului vis-a-vis de Limba Română, nici nu contează.
Ba mai mult, abia asta înseamnă integrare, ba și mai mult: noi, ca urmași, probabil că nu ne-am îndeplinit partea noastră. Să vă gândiți la asta când Sfântul Duminică bolborește integrare atât de mult de-zici că-i plătit la kilu’ de cuvinte și vede rasism și-n ciorba românului, evident, după ce s-a școlit, poate pe locuri rezervate, pe banii românilor. Că de, așa e când nu-ți place cartea, când nu știi nicio meserie, te faci sociolog.
Reacția de huiduire din prima seară a fost complet sănătoasă: abia tămâierea din seara următoare a fost una de slugărnicie, o lingușeală grețoasă. Un lucru este neironic de lăudat la domnul Sfânt: bre, își apără oamenii indiferent ce, ne-ar trebui și nouă câțiva fanatici să facă zid în fața românilor, dacă nu din alt motiv, măcar întru echilibrarea reprezentării diverselor grupuri sociale. Să spuie, indiferent ce: dă-vă dreq, lăsați-mi rumânii în pace.
Și, făcând din ochi, în încheiere, vă las – făcând cu ochiul – tot cu câteva versuri din Anton Pann (Povestea Vorbei – Despre cusururi sau urâciuni):
Aideți să vorbim de geabă
Că tot n-avem nici o treabă,
Fiindcă,
Gura nu cere chirie,
Poate vorbi orice fie.