De fiecare dată când are loc vreo inundație, aceiași indivizi de stau cu sufertașe de mâncare la graniță să primească rușii galbeni, aceiași ce vor cu fierbinte stăruință să dăm faliment ajutându-i fără niciun fel de câștig politic, ar vrea musai să dispenseze cu cât mai mulți din semenii lor afectați de catastrofă este posibil și, fiindcă asta totuși nu se poate (cel puțin nu peste noapte), varsă fluvii de venin vis-a-vis de plasamentul gospodăriilor în zone inundabile.

O vacă norocoasă

Ei bine, s-ar putea să fie o surpriză cauzatoare de urticarie pentru domniile lor, însă motivul plasării așezărilor umane pe lângă ape este, ei bine, pentru că oamenii sunt vietăți dependente biologic de apă, iar un râu reprezintă atât sursa de apă, cât și o cale de comunicație (fie directă – adică navigabilă, fie indirectă – adică permite construcția unui drum).

Aspectul indirect este cu atât mai important în zonele montane, relieful din jurul râurilor oferă – în majoritatea cazurilor în exclusivitate – spațiul necesar dezvoltării comunitatilor, iar acest spațiu este în general mai disponibil pe orizontală decât pe verticală. Practic oamenii nu prea se suie pe versanți decât dacă au un motiv bine întemeiat: au construit un lac de acumulare și trebuie să mute drumul deasupra, sunt niște obstacole de netrecut și necesită variante ocolitoare etc.

Deci teoretic și practic un număr covârșitor de așezări de o minimă relevanță sunt… inundabile. Trecătorile care contează iar sunt inundabile. Unele țări sunt chiar en-gross inundabile, iar aici nu mă pot abține să nu remarc o fină disonanță cognitivă: personajele ultragiate năpasta oamenilor inundați juisează compulsiv la simpla menționare a Țărilor de Jos, așa-zis etalon al dezvoltării și civilizației, printre ale căror realizări se numără și ținerea mării în șah. De ce nu și-or fi ales ală țară, nu știu. Oare e cazul să menționez și orașul Sankt Petersburg cu amenajările din estuarul Nevei? De barierele de pe Tamisa? Poate că nu…

Tocmai de aceea, la un moment dat în evoluția sa fulminantă, omenirea a zis că cea mai bună aparare e atacul și a fătat, printre altele, ideea de gospodărire a apelor, astfel încât să micșoreze semnificativ probabilitatea unui dezastru, iar dacă totuși are loc, acesta să producă efecte gestionabile.

Stăvilar montan colmatat

Spre exemplu, Bucureștiul nu e protejat doar de Lacul Morii (al cărui baraj probabil e demult scadent la revizie), ci și alte amenajări cum ar fi derivaţia Răcari (Ilfov – Dâmboviţa), citez de aici (salvat de rezervă aici):

Nodul hidrotehnic Brezoaiele este amplasat pe râul Dâmboviţa la 30 km aval de Acumularea Văcăreşti, şi este prevăzut pentru descărcarea debitului maxim de cca. 470 m3/s prin derivaţia de ape mari Dâmboviţa – Argeş. Canalul de derivaţie are lungime de 10 km şi un debit normal de  5m3/s, iar la tranzitarea debitului maxim malul drept este inundat până la descărcarea în râul Argeş a diferenţei între debitul maxim aval de acumularea Văcăreşti şi cel maxim ce se poate deriva pe râul Ciorogârla aval de Brezoaiele.

Dacă s-ar rupe acel baraj, lăturile din lac ar inunda o bucată considerabilă din împrejurimi, conform simulării făcute de Primăria Sectorului 6 (salvat de rezervă aici), inclusiv rectoratul Politehnicii din București (ceea ce n-ar fi chiar cel mai rău lucru, s-o zic pe-aia dreaptă, întrucât ar spăla temeinic un important cuib de progresiști, bașca faptul că ar spăla de praf pentru prima oară în 30 de ani și clădirea Facultății de Energetică).

La munte gospodărirea începe și mai de sus, intervenindu-se inclusiv pe pâraie aparent neînsemnate, unde se construiesc un soi de stăvilare al căror rost este să rețină nu musai un aflux de apa, cât și materialul aferent transportat în aval. Cine e curios să vază în ce stare se prezintă e invitat să ia drumurile forestiere aferente marilor râuri montane din țară și să arunce un ochi: atât la construcția-n sine, cât și, bunăoară daca e și cât e de colmatat.

Pe scurt, să latri la oamenii afectați de inundații, cum s-a lătrat inclusiv la cei din Broșteni că au case în zonă inundabilă și că ar trebui să le fie interzis să mai construiască acolo e o ticăloșie fără margini, chiar și neținând cont de faptul că, în general, se vede cu ochiul liber că-i mai kosher să ajuți haholi decât români.

E și cea mai facilă ruta de ieșire din polemică (și oarecum ipocrită pentru locuitorii din zone inundabile protejate de amenajări complexe, inclusiv Bucurestiul), altfel intrăm in discuții gingașe, bunăoară de ce plătim dijmă mai mult de jumăte din venituri dacă apoi suntem executați sumar cu “n-ai asigurare, n-ai parte”, răspuns poate potrivit când statul – cel mai eficient și greu de săturat monstru antropofag cunoscut până acum – ia maxim 10% din veniturile cetățenilor, lasându-i restul de 90% să se descurce, precum și cadrul legal să o facă, întrucât asigurarea nu e prevenție.

–

Clipul e filmat pe vaile Oltețului și Latoriței, în 2014. Am fost prins atunci de inundațiile din Nordul Olteniei, în ciuda prognozei ce anunța doar ploi de scurtă durată și mai puțin însemnate cantitativ. Aparent avertizările au venit după ce am ieșit din zona de acoperire a telefoniei mobile.

Am fost găzduiți de personalul Hidroelectrica o zi și o noapte până ce apele s-au retras cât să putem trece. Se vede lesne cum vaduri aparent nesemnificative au transportat munți de grohotis, ceea ce ridică o întrebare și vis-a-vis de ce se întâmplă prin pădurile de sus.

Ținând cont că acolo ne aflăm în chiar măruntaiele amenajării Lotrului, ce cuprinde și 2 (două!!!) baraje pe Latorița, precum și kilometri intregi de aducțiuni de apă trase prin munte, opera unei avansate civilizații extraterestre care știa cu apa, stricăciunile tot au fost semnificative. Dar nu au ras valea Lotrului de pe hartă.