Ca să parafrazez o vorbă din bătrâni: când e să ai ghinion, dai de dinți chiar și-n chizdă. Printr-o ciudată coincidență, șade perfect valabilă și pentru rindele, căci, în general, vrei ca piezișul cuțitului (partea tăișului văzută în planul în care e ascuțit) să se termine c-o muchie curată și de cele mai multe ori dreaptă.

Natura vie cu pisic și rindea

Spre deosebire de obiectul original, însă, în tâmplărie apar situații speciale, deci și rindele speciale, ba chiar cu totul și cu totul speciale. Una din acestea este rindeaua cu dinți. Modelul clasic are cuțitul așezat sub un unghi foarte pronunțat – între 70 și 89 de grade – și o lamă cu piezișul normal, fața cealaltă fiind prevăzută cu o serie de canale paralele ce produc o muchie zimțată.

Scopul ei principal era să pregătească suprafețele de lemn ce urmau să fie lipite, mai cu seamă-n cadrul furniruirii, întrucât, pe lângă mărirea ariei de lipit, permitea o mai bună aliniere a pieselor.

Există în plus și posibilitatea de-a prelucra fețele cu fibre dificile. Cu o rindea obișnuită, oricum ai da-o, tot le smulgi mai devreme sau mai târziu. Pentru mine aici a fost teribil de utilă, fiind cea mai bună soluție găsită pentru obținerea unor piese rezonabile din câteva scânduri de salcâm.

Un lemn incredibil de frumos și simultan teribil de pretențios, are o fibră atât de simandicoasă încât am crezut sincer că mă urăște într-un mod cât se poate de personal: se răsucește, se-nvârtește, se-ntoarce, se răstoarce. Deși pare dreaptă. Nu e. Deloc. O devălmășie și nu alta.

Ștampila producătorului

Totuși, am zis cumva că-i frumos? Am mințit: este direct mesmerizant; nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, în definitiv e și o apreciabilă componentă subiectivă, dar pentru mine se bate umăr la umăr cu nucul, o veritabilă lucrare a imaginației naturii.

Poate că în oricare alte împrejurări aș fi renunțat la primul dram temeinic de amărăciune, adică de n-ar fi fost ales dintre rămășițele din curtea buncilor, lemn de foc perfect uscat, prea scurt pentru lucrări complexe, suficient pentru detalii de efect. Așa, vreau să includ părți din el în diverse piese de mobilier făcute pentru noi, momentan în lucru fiind chiar biroul meu, căruia vreau să-i atașez câteva polițe de salcâm.

Monograma fabricantului lamei

Închizând paranteza… rindeaua dințată n-are musai rolul de-a îndepărta material din abundență (deși poate), deci nu este o cioplitoare, ci, odată adusă suprafața la un grad satisfăcător de planeitate, se folosește pentru a îndepărta eventualele zone cu smulgeri – practic se coboară cota până acestea dispar. Conform cu profilul tăișului, în urmă rămân mici canale ca de greblă ce se cer netezite (sau nu dacă nu va rămân la vedere).

Dacă e totuși nevoie, se poate reveni la o rindea normală, bine ascuțită și reglată să taie un talaș foarte subțire. Desigur că necesită atentie foarte mare pentru a nu merge mai jos de nivelul aferent fundului acelor mici canale, altminteri ajungem iar de unde-am plecat.

Fostul proprietar

Am avut suficient de mult noroc să găsesc una pe ebay într-o stare nu bună, ci excelentă, nici măcar nu are acea patină de vechi, zici că ieri a ieșit din atelierul fabricantului Warranted din Sheffield. Cred că fostul proprietar, domnul Abrudge, n-a folosit-o foarte mult, ceea ce se poate deduce și din puținele urme de lovituri din spatele corpului.

Lama nu este cea originală – e inscripționată Reaney & Wood, tot din Sheffield, un mic întreprinzător specializat în edge tools, adică scule cu tăiș: cuțite de rindea, topoare etc. Având în vedere denumirea poansoanată, cuțitul datează probabil dinainte de 1863:

The Reaney family was a part of the thriving edge tool industry of 19th-century Sheffield, England. Starting with William Reaney and the firm Reaney & Wood in 1837. (…)

The Reaney & Wood name likely ceased active use after 1863, even if some marked tools may have remained in circulation.

Talpa e aproape perfectă

În partea de jos este cu aproximativ o jumătate de milimetru mai largă decât ar trebui și mai greu de reglat drept consecință. M-am obișnuit să o introduc prin gura rindelei și nu pe partea de sus, pentru a nu deteriora prea mult pereții luminei (scobitura de evacuare a talașului).

Rindeaua este mică și foarte agilă, prezentând un unghi estimat ochiometric la 85 până la 88 de grade. Alunecă perfect și-o pot folosi din orice direcție și orice poziție. Corpul e lipsit de crăpături iar talpa suficient de dreaptă, deci n-a reclamat niciun fel de intervenție afară de reascuțirea tăișului.

Testând pe o bucată de salcâm

A-propos, vis-a-vis de reascuțire… se procedează la fel cu o lamă normală, numai că la final, când se debavurează fața opusă, trebuie mare grijă întrucât o lustruire normală tinde să erodeze micile canale. Un du-te vino pe o planșă de piele sau de bumbac mai gros e suficientă.

Mă rog, Dințilă a mea, așa să-i rămâie numele, este o unealtă între de-a dreptul ciudată și de-a dreptul genială, adică fix în spațiul acela delicat unde se rezolvă eficient probleme mai cât se poate de gingașe.