Motto
You see, in this world there’s two kinds of people, my friend: those with loaded guns … and those who dig.

Dacă vă spun că am perioade când văz Bunul, Răul și Urâtul zilnic (uneori de mai multe ori pe zi) s-ar putea să vă pară greu de crezut (asta dacă nu cumva sunteți printre colegii mei de cameră din studenție, caz în care dați din cap pe jumătate-nțelegători, pe jumătate cu zâmbetul amar al celui pățit).

Și totuși, rareori ceva își dezvăluie din prima nestemata acoperită gingaș cu realizări din cele mai alese precum acest film: scenă după scenă de-o rară valoare artistică pot face scăpat din orizontul mental un eventual mesaj latent al întregii construcții, deși-n mod cert lasă-n urmă ori atașament, ori ură, ambele deopotrivă de inexplicabil de intense.

Aici se găsește aurul

Care-o fi acel mesaj, nu pot decât să ghicesc. Personal, nici Sergio Leone nu cred ca era în mod deosebit de conștient de el, cred că a fost mai degrabă purtat și folosit așa cum au fost mulți alți artiști de-a lungul timpului, animați fiind de-o sensibilitate fără seamăn la spiritul epocii lor.

În schimb, sunt rezonabil de sigur că filmul n-are sens (ori măcar e un efort pe jumătate irosit) dacă este privit strict ca o expresie metaforică și vag romanțată a lumii exterior-obiective. Toate cele ilustrate sunt indubitabil probleme valide ale societății, atâta doar că poziția lui ca regizor e aceeași cu poziția altor artiști veritabili de-a lungul timpului: mișcându-se cel mai eficient în afara drumului mare ca niște inadaptați cronici par excellence, au darul și posibilitatea de-a vedea ce lipsește lumii – adică societății – fără ca aceasta s-o știe încă.

Și cum deriva este periodică – sub diverse atitudini generale – și autoreglarea epocilor și societăților prin artă este tot periodică. Abia aici aș încadra Bunul, Răul și Urâtul: ca un soi de parabolă a procesului periculos de individuație (în sens jungian), de-a deveni cine ești cu adevărat, incluzând mai cu seamă părțile nedorite de societate, și nu ca pe un western extrem de bun. În definitiv, dacă crezi că Bunul, Răul și Urâtul este un western, crezi și că Dune ori Battlestar Galactica este un SF. Cu alte cuvinte, a nu se confunda mesajul cu mesagerul, ori scopul cu mijloacele.

Nu-i foarte departe de idea de roman ori călătorie inițiatică, iar faptul că se discută aceste lucruri în școală este lăudabil (ori cel puțin se discutau ca o modalitate de-a lua basmele-n serios); problema vine de la faptul că se presupune că-i un eveniment unic în viață. Nu. Este, în schimb, o preocupare ciclică.

O lume veche ce trebuie să dispară

Se comentează deseori că nu există per-se cap și coadă, adică filmul este mai degrabă localizat într-un flux mai larg de evenimente: protagoniștii și antagoniștii se trezesc în aceeași poveste împreună și la final viețile lor se termină sau continuă fără o concluzie moralizatoare fermă și concret conturată.

Inițierea confruntării dintre Sentenza și Stevens. Ironic, Sentenza apare într-un halou de lumină

Cercetând mai amănunțit și păstrând premisa din deschidere, s-ar putea spune că avem mai degrabă de-a face cu o nouă iterație a procesului ciclic de ardere și reînnoire spirituală (ori psihică, dacă preferați un cuvânt mai puțin provocator): începutul dispensează scurt cu doi (Stevens și Baker) dintre cei trei ce-au furat și îngropat Aurul (Stevens, Baker și Jackson) pentru a face loc noii povești, iar finalul lasă în urmă promisiunea unui nou început sub alte auspicii.

Jackson, devenit Bill Carson, își găsește sfârșitul ceva mai târziu, deîmpreună fiind nimic altceva decât versiuni caduce și mucezite ale noilor ipostaze (reprezentând, în consecință, un nivel psihic primitiv, incapabil de-a mai susține individuația): Blondie (Stevens), Tuco (Jackson / Bill Carson) și Angel Eyes (Baker).

Aurul este prezentat de o manieră atât de fantastică și este o sumă atât de ridicol de mare încât îl putem așeza în centrul intepretării ca un soi de nouă energie spirituală, psihică (libido, folosit de Jung nu doar ca expresie a vitalității sexuale), un soi de nou dar prometeic, un nou sens etc.

Totuși, nu unul proaspăt descoperit, ci unul din varii motive refuzat, nefiind deci transformat în capacitate reală. Cei trei nu au vrut sau nu au mai putut să profite de acesta și atunci dispariția lor este o necesitate interioară pentru ca metamorfoza să poată fi împlinită.

Stevens este primul care dispare, cu tot cu fiul său, scurt și la obiect. Cândva poate competent, acum îmbătrânit, rănit și retras într-o prosperitate fragilă, el întruchipează o stare aparent stabilă: ordine, reguli, muncă, poate chiar moralitate. Scena fermei, cu toată violența ei abruptă, nu distruge o lume solidă, ci-i dă-n vileag putregaiul instalat în lipsa mecanismelor de apărare.

Poate să pară absurdă stârpirea excesiv de brutală a unui aranjament neverosimil de idilic, însă-i putem lesne asocia stări mentale aparent stabile, liniștite (chiar productive), orișicât ipocrite și măcar parțial false, ce sunt tulburate de primul vânt cu suflu mai serios ori de funcții mentale refulate și dezvoltate subconștient până când pot crea un haos infinit într-o stare de fapt fără mecanismele conștiente de-a se apăra.

Mai ilustrativ de-atât nu se poate

Personificat ca Diavol de către religia creștină ori denumit simplu și sugestiv Umbră de către Jung, cuprinde acele trăsături ce sunt considerate inacceptabile și reprimate drept urmare: violența, cruzimea, voința de putere nestrunită, dar și altele.

Leone a personificat-o parțial prin Angel Eyes sau Sententza – o violență eficientă, detașată de necesitate, organizată în ritual pedant. Este exact partea aceea din Umbră devenită Malignă, captând suficientă energie mentală (libido) încât să-și poată face loc în conștiință și-ncepe să structureze lumea în jurul ei.

Este o Gândire rece fără niciun fel de Simțire (adică având o capacitate mult atrofiată de-a determina valoarea morală a unui act) ce dă sumar verdicte absolute, un Complex devenit autonom și hipertrofiat, consumând toată energia individului (libido) și nu mai poate fi integrat, deci destinul lui final este să fie eliminat.

Lipsa valorilor morale este înlocuită de formalisme justificatoare: îl omoară pe Stevens fiindcă am fost plătit și eu mă țin de cuvânt. Îl omoară și pe Baker așternând același subterfugiu. Baker în sine cândva echivalentul lui Sentenza, acum și el complet dezarmat de orice fel de putere, o Umbră consumată de ea însăși fără a putea încă dobândi atribute ale conștiinței, bolnav și izolat la pat și suficient de naiv cât să crează că poate externaliza răul fără a fi consumat și el.

Carl Jung vedea integrarea Umbrei ca pe un pas esențial în individuație (dezvoltarea deplină a sinelui), transformând ceea ce e inconștient și negativ în atribute și unelte puternice ale personalității conștiente. Inviți, pe scurt, băieții răi la joacă într-un cadru organizat.

Însă unele staturi ale răului sunt atât de pure și reci încât singura soluție este stârpirea lor. Și chit că o parte este neintegrabilă, nu-i recomandată nici simpla folosire instrumentală a respectivelor impulsurilor discutabile – plata, adică libidoul împrumutat mai mult o hrănește, nicidecum n-o integrează, n-o compensează, n-o distruge.

Adio, Baker

Practic filmul deschide inclusiv cu dinamica eșuată a celei din urmă abordări, eliminând-o sumar drept ceva periculos (și nedemn, de unde și repeziciunea executării) și aducând la masă propunerea uneia noi.

Eul și instinctul

Cele două scene ale execuției lui Stevens și Baker, infiorătoare prin brutalitatea și întunecimea lor fără fund, necesare ca un soi de moarte sine qua non a Tatălui arhetipal sunt flancate și contrastate de alte două, de-o vivacitate și-o luminozitate latentă la fel de profunde, ambele izvorând din ori având loc în deșert, un simbol ce funcționează ca un spațiul al inconștientului personal.

Sufletul meu, unde ești? Mă auzi? Îți vorbesc, te chem, ești acolo? M-am întors, sunt din nou aici. Am scuturat praful tuturor țărilor de pe picioarele mele și am venit la tine, sunt cu tine. După mulți ani de rătăcire lungă, m-am întors la tine… […] Încă mai știi cât de mult m-am rătăcit? Mai știi cum am încercat să scap de tine? Pustiul sufletului meu este deșertul în care m-am rătăcit. Am vrut să-l transform în grădină, dar el a rămas deșert.

– C.G. Jung, Cartea Roșie

De fapt chiar prima scenă este și prima încercare de capturare a lui Tuco, un bandit căutat cu o recompensă anormal de mare pe capul său: 2000 de dolari. Trei vânători de recompense se reunesc de niciunde și, după o prezentare prelungită în care emit pretenția unei competențe depline ce-arogant reclamă respect nețărmuit, se-mpachetează toți trei simultan pe-o singură ușă pentru a-l ucide. Reacția lui Tuco este fulgerătoare: dispensează cu toți trei și sare pe geam c-o bucată de carne și-o sticlă de băutură la purtător.

Tuco scapă foarte lesne

Tuco este Cel Urât. Impulsiv, instinctual, dominat de emoții brute (furie, lăcomie, afecțiune confuză) și atașat de biologic. Este și vital, plin de energie și necesar. Psihic, este însuși Instinctul ca fundal biologic și arhaic, mai apropiat de funcțiile iraționale (Senzația și Intuiția), și-n același timp sursă de energie pentru funcțiile raționale (Gândirea și Simțirea). În același timp, poate fi privit tot ca parte a conceptului de Umbră, una ce poate fi integrată și rafinată.

Nefiind decât o stare de fapt brută, el nu poate fi nici bun, nici rău, ci doar urât, nestrunit, nedezvoltat, energie pură ce de fapt nici n-are conceptul de bun și de rău. Nu poate fi eliminat, nici nu poate fi lăsat să zburde liber, căci nu-i de folos nimănui, nici măcar (și mai ales) lui însuși.

Rolul strunirii vine Eului, adică centrul conștiinței, acea scânteie care spune „Eu”, elementul care alege, organizează, cataloghează și decide. În film rolul îi revine lui Blondie, adică Bunul, nu în sens moral pur, ci exact din acest punct de vedere. Prin contrast, primii trei vânători de recompense nu sunt nici organizați, nici adaptabili, nici măcar competenți. În ciuda exteriorului, sunt forme goale, adică biete funcții mentale nediferențiate ori poate o firavă imagine socială (Persona). E doar logic că trebuie să piară.

Odată ce Baker horcăie pentru ultima oară în râsetele satanice ale lui Sentenza, camera se mută-n deșert. Iată-l din nou pe Tuco, taie haotic peisajul călărind o superbă cabalină (ce altceva, decât energia vitală nețărmuită). O armă îl urmărește din prim plan și trage-n cal, iar Tuco mușcă din țărână, fiind în sfârșit incolțit de încă doi.

You don’t look like the one who’ll collect it

Este o ambuscadă perfectă, genul de Justiție Colectivă, adică acele tipare colective moștenite implicit din societate pe măsură ce facem ochi și urechi în lume, eficace, competentă, totuși rigidă și limitată, în primul rând ca imaginație: singurul ei scop e să-l predea Legii și să colecteze o modestă recompensă, scopul fiind probabil mai degrabă să-nlăture sâcâiala decât să câștige ceva.

– (Mexican) Hey, amigo! You know you got a face beautiful enough to be worth $2000?
– (Blondie) Yeah, but you don’t look like the one who’ll collect it.
– (Blondie) A couple steps back.

Apariția lui Blondie în momentul critic îl mântuie pe Tuco din pericolul celor trei, extrăgându-l cu precizie și competență din mâinile componentei colective; ca Eu, preferă să aibă o relație privată și lucrativă (chit că inițial naivă și nesustenabilă) cu propriul instinct. Mai mult, insistă să păstreze distanța (a couple of steps back), altfel și-ar pierde din eficiență din cauza corupției inevitabile.

– (Blondie) How much you worth now?
– (Tuco) How much? 2000$!
– (Blondie) That’s right, 2000$.
– (Tuco) Yeah, 2000$.

Ceea ce eu aș cataloga drept finalul introducerii este jocul bizar practicat de Blondie și Tuco, ale cărui ultime două cicluri le vedem în detaliu. Cine știe câte-or mai fi fost înainte, cert e că primul de-l vedem nu-i primul ce se-ntâmplă (How much you worth now?).

Schema pare inteligentă, dar doar pare. Este, în schimb, puerilă și fără scop, o simplă modalitate de-a monetiza vulgar instinctul prefăcându-te că-l supui justiției (o falsă reprimare sau auto-corectare), doar pentru a o elibera-n ultimul moment, după ce-ai obținut un loc fragil între semenii tăi.

Transformarea unui conflict interior într-o sursă de profit este punctul începerii evoluției psihice către ceva mai înalt. Blondie pare că nu evoluează deloc pe parcursul filmului, dar este în mod cert un Eu încă imatur și excesiv de sigur pe el. Tuco-l și avertizează:

But if you miss, you had better miss very well.
Whoever double-crosses me and leaves me alive…
…he understands nothing about Tuco.

Și, defel șocant, cade pradă hybris-ului: Blondie sesizează limitele jocului (‘Cause I don’t think you’ll ever be worth more than 3000$), procedând însă greșit: decide să rupă unilateral și nedrept jocul deșertându-l în deșert, echivalândă cu refularea brutală a instinctului, cu pariul implicit că el este tot ceea ce poate fi: un Eu hipertrofiat până la identificarea cu totalitatea psihicului, văzând instinctul fie ca un accident de parcurs, fie ca un apendice inflamat ce trebuie lepădat.

Gestul, așadar, nu denotă cruzime, ci convingerea greșită izvorâtă din trufie că-i suficient de bun și bine conturat cât să poată renunța la fundamentele sale biologice. Jung avertiza, în treacăt fie spus, că prea multă civilizație produce un om bolnav, alienat de rădăcinile sale. Crede că poate trăi fără mit, trebui totuși să pape Xanax.

Răzbunarea instinctului, decăderea eului, mugurii sensului reconciliator

Replica la mișto aruncată de Blondie când se-ndepărta de Tuco – You know, if you save your breath I feel a man like you can manage it – a fost profetică, întrucât reușește să iasă din deșert. Îl vedem împleticindu-se peste o punte improvizată ce desparte deșertul de un orășel izolat și pustiu (dar nu părăsit).

Puntea întoarcerii lui Tuco, improvizată peste un fost pod

Podul simbolizează în general un punct crucial de trecere între mintea conștientă și inconștient, între cunoscut și necunoscut, între două aspecte diferite ale sinelui. Se observă că puntea din film este construită între două capete ale unui pod prăbușit ce permitea cândva și traficul vehiculelor. Acum se poate traversa doar individual, cu vizibilă dificultate. Sugestia aici se îndreaptă către o legătură precară cu inconștientul, o stare corespunzătoare de altfel cu gradul de evoluție a Eului personificat prin Blondie, ilustrat prin acțiunile sale.

Tuco se revigorează rapid cu puțină apă și observă un magazin de arme. Instinctul nu are nevoie de luxul rațiunii pentru a subzista; el este construit pentru reziliență și este lesne revitalizat cu seva elementară a vieții, chit că prezența ei în oraș era modestă și parțial stătută. În cazul lui, este vorba și de-nceputul reînnoirii și transformării într-o formă superioară.

Orășelul în sine reprezintă conținuturi psihice situate la periferia conștiinței, foarte slab energizate, nu încă refulate, ci momentan scăpate din vedere, nu toate lipsite de valoare intrinsecă.

Din păcate, unul din punctele de forță ale orașului – magazinul de arme – este gestionat de un individ molâu, banal, slab, ce tocmai pleacă de la serviciu cu o sticlă plină de alcool. Adică Eul nu a mai investit atenție și energie, deci funcțiile mentale depozitate acolo pot fi lesne acaparate și instrumentalizate abil de instinct.

Tuco manifestă aici pentru prima oară capacități de valorizare – mătură de pe masă armele nevrednice – și de ordonare: analizează, compară și asamblează, atribute specifice Eului și Logosului.

Devine un instinct cu o doză de discernământ, trecând de nivelul animalic. În final, jefuiește proprietarul de toți banii și-i pune batjocoritor în gură semnul Închis – un vădit dispreț pentru zonele conștiinței devenite pur formale și lipsite de curaj. Adică s-a terminat cu voi, nu mai aveți pentru ce să existați.

Gata cu voi

– (Tuco): If you work for a living, why do you kill yourself working?
If you work for a living, why do you kill yourself working?
– (Tuco): Potatoes. You’ve got to be poor to eat potatoes.
Really poor. I’m rich. But I’m lonely.
– (Tuco): The world is divided into two parts, those who have friends, and those who are lonely like poor Tuco.

Numai că nu-i suficient pentru a răzbi împotriva Ego-ului. Este nevoie de ajutor suplimentar, căutat într-un spațiu subteran – o peșteră cu aer de veche așezare omenească și amenajările aferente.

Peștera este un simbol pentru inconștientul colectiv, depozitar al arhetipurilor și experiențelor ancestrale, pentru reconectarea cu originile materne ale sinelui. Ieșirea din peșteră implică o transformare, o renaștere, înglobând diverse elemente inconștiente.

Intră-n cadru mai întâi o găină albă ținută de picioare, în timp ce Tuco-și începe mologul aparent fără sens, în realitate cu o structură foarte bine definită:

– o scurtă reflecție asupra obsesiei Eului pentru performanță, asupra absurdului efortului conștient care ucide bucuria de-a trăi; simultan, marchează și o despărțire de vechea schemă de subzistență împărtășită cu eul (If you work for a living, why do you kill yourself working? );
– conștientizarea naturii sale unice – aproape defel social, energie pură, individuală și adesea neînțeleasă și exclusă de normele colective (deci și de conținuturile psihice corespunzătoare) (The world is divided into two parts, those who have friends, and those who are lonely like poor Tuco);
– momirea celor trei foști tovarăși de scandal, trei frați, cu o mie de dolari pentru fiecare: Pedro, Chico și Ramon.

If you work for a living, why do you kill yourself working?

Găinile sunt creaturi tălâmbe cărora nu le acordăm foarte mult respect, având totuși o importanță de căpătâi. Fiindcă altminteri ar hălădui peste tot, le ținem în țarcuri, altfel ar face pagube prin răsaduri ori ar nimeri prin vecini de unde poate nu s-ar mai întoarce.

Din punct de vedere mental, ar putea reprezenta tendințe fragmentate, fie reprimate, fie complet străine conștiinței. Faptul că-i o găină albă ar trimite cu gândul la o inocență primordială, biologică, chiar naivitate. Un pic poate că nu strică, dar nu vie și nici lăsată să alerge slobodă peste tot.

Tuco o jumulește de câteva pene, apoi o aruncă într-un cazan uriaș ce fierbe molcom în cadru. Să fie o metaforă pentru coagularea lentă a diverselor funcții ce nu mai pot fi utile altfel decât „fierte” în altceva cu adevărat hrănitor? Posibil.

În timp ce vorbea de bani, cei trei tovarăși ai lui în sfârșit coboară pe frânghii în jos, iar mai apoi pleacă împreună. Aceștia sunt conținuturi psihice arhaice, incomplent ori slab diferențiate: impulsuri primitive fără de care însă Tuco nu-l poate ataca pe Blondie.

Poate că merită să ne oprim un pic asupra naturii lor, descrisă prin contrastul dintre cum arată (și cum se prezintă) și nume lor cu sonoritate virtuoasă:

– Pedro – numele înseamnă piatră și simbolizează putere, stabilitate, fermitate, fundamente solide; în film însă e degenerată în inerție, bolovanul ce nu se poate adapta, făcând umbră „pământului” degeaba;
– Chico – băiatul cel mic, dulce, drag prin familiaritate, tinerețea, potențialul ce trebuie ocrotit și dătător de bucurie – a degenerat într-un infantilism malign, acele părți din noi rămase mici, subdezvoltate și generatoare de ticăloșenie, copilărism violent incapabil de-a înțelege consecințele;
– Ramon – protectorul ori sfetnicul înțelept (derivat din germanicele ragin = sfat și mund = protector), degenerat în acea falsă protecție, fie prin inepție, fie prin frică și lașitate, fie prin deconectarea totală din realitatea exterioară ori interioară.

– (Tuco): There are two kinds of spurs, my friend, those that come in by the door, and those that come in by the window.
– (Tuco): Take off that pistol belt.

Ritualul pistolului

Așadar, însoțit de cei trei acoliți, Tuco îl prinde în sfârșit din urmă pe rivalul său într-un hotel dintr-un orășel oarecare. Blondie își curăță tacticos și ritualic pistolul, iar afară trupele confederate se retrag organizat. Pedro, Chico și Ramon se strecoară pe scară pentru a-l surprinde peste Blondie.

Din păcate, nu sunt suficient de capabili și, ajutat de trupele ce se opresc fără motiv aparent într-un moment potrivit, le aude pintenii și se pregătește de confruntare. Cei trei dau năvală și sunt previzibil lichidați. Unul din ei e surpins, fața lui pare să întrebe: Cum? Your spurs, răspunde.

Dinspre fereastră se aude povățuitor Tuco, învârtind exemplificator un pinten: There are two kinds of spurs, my friend, those that come in by the door, and those that come in by the window. Adică atenția focalizată exclusiv într-un singur loc poate duce la pierzanie: în cazul Eului, cu capul în lațul atârnat de instinctul avid de răzbunare:

– (Tuco): It’s too big for your neck, huh? We fix that right away.
– (Tuco): I have another system a little different than yours.
– (Tuco): I don’t shoot the rope I shoot the legs off the stool.

Trebuie să recunoaștem că este foarte frumos rezumată instabilitatea funcției inferioare: atunci când o funcție rațională este dominantă, opusul ei (adesea legat de instinct) rămâne în stare primitivă și poate „erupe” necontrolat în momente de stres, copleșind ego-ul.

There are two kinds of spurs, my friend

Complet trist pentru Tuco, un tun expediază o ghiulea în camera de hotel transformată loc de ispășire a pedepsei, el cade la etajul inferior și Blondie numaidecât dispare. Este logic: dacă Blondie ar fi murit, nu s-ar mai fi făcut filmul ori, adică procesul de individuație reclamă și prezența Eului.

În viața reală e acel moment când accesezi o energie chipurile nouă, poate scuturat ori ambiționat de un eveniment exterior, și continui să faci ce-ai tot făcut, eventual și mai intens, crezând că, gata, de-acum îți revii. Dar nu-i energie nouă ci doar reziduală, iar odată consumată și ajuns iar de ceea ce-ai lăsat în urmă vei plăti un preț dublu.

Și ce se-ntâmplă? Tuco nu renunță: îi ia urma lui unui Blondie imprudent – poate prea sigur pe el – și chiar se desfată cu resturile de trabucel lăsate-n urmă. Îl surprinde pe la spate-n alt oraș, continuând schema cu spânzurătoarea, schimbând doar personajul – un oarecare Shorty Larson. Îi este interzis să-i taie frânghia de la distanță și partenerul său de ocazie moare spânzurat.

Shorty Larson, deși meteoric, este un personaj interesant prin prisma numelui și a persupunerilor ce se pot face asupra sa. Larson înseamnă fiul lui Lars, adică fiul Celui Încoronat cu Lauri (Lars fiind derivat din Laurentius). Shorty nu este doar fiul său, ci o arătare mai mică. În mod ironic, nu poartă lauri, ci o frânghie de gât.

Având în vedere experiența cu Tuco, putem afirma că Blondie a ales un partener mai previzibil: adică o funcție mentală din spectrul conștient, slab dezvoltată și chiar degenerată dintr-o natură cândva nobilă.  O gândire instrumentală minimală, partea ce vede și vrea doar scurtături, abilitatea de-a fenta sistemul prin mici gălăgii, falsificarea chitanțelor, d-astea.

Fiind o eroare și o perturbare sistemică, desigur că justiția (super-ego-ul colectiv) vrea să-l extermine pentru că-i un parazit fără valoare ce corodează prin meschinărie. Eul îl folosește în lipsă de altceva mai bun și de valoare – compensează instinctul real prin meschinărie de mahala. Oricum ai da-o, fiindcă ține lucrurile-n loc, individuația îl reclamă ca victimă alături de alte atribute ale noastre ce-s nedemne de păstrat și cultivat.

– (Tuco): Sibley’s men are retreating up there. Canby’s men are coming here.
– (Tuco): But no one will set foot in this hell, except you and me. A hundred miles, that’s a nice walk.
– (Tuco): What was it you told me the last time? „İf you save your breath I feel a man like you could manage it.”
– (Tuco): And if you won’t manage it you’ll die, only slowly, very slowly, old friend.
– (Tuco): After you, please Start walking.

Umilința din deșert

Blondie este deposedat de cal și arme și strunit de Tuco-n deșert. Treptat îi zboară pălăria de pe cap c-un glonte (rămâne fără potecție) și-i găurește plosca de apă (lăsat fără resurse). Blondie, încet și sigur, se prăjește sub soarele deșertului, în final abia târându-se de-a bușilea.

Dr. Jung a folosit termenul enantiodromia, preluat de la Heraclit, pentru a descrie apariția tendinței opuse inconștiente în decursul timpului. Adică o atitudine conștientă extremă va construi un contrapunct incontșient egal de puternic ce va ieși la suprafață, provocând nevroze, crize de identitate, depresii extreme, schimbări radicale de comportament cum ar fi preocupări din cele mai depravate etc.

Eul, mizând exclusiv pe competența profesională și excluzând restul, se vede acum forțat să confrunte fără mijloace tot ceea ce a-lepădat în zonele inconștiente ale psihicului. Dintr-o structură de lux a psihicului, devine un artefact de nerecunsocut. Tuco, în schimb, deși afectat de experiența sa anterioară, a ieșit bine-mersi de unul singur, întrucât este foarte aproape sau chiar în elementul său: structurile arhaice știu instinctiv a gestiona crizele.

Aș zice că Blondie nu-i răpus de lipsa energiei, ci de neputința de-a o gestiona în forme prea brute și cantități infinite. În plus, Tuco, încă incomplet rafinat (și mărit prin dorința de răzbunare) își depășește mandatul rolului său de-a topi trufia Eului (imaginea de Zeu al Eficienței) și de-a-l iniția cu forța vis-a-vis de toate acele aspecte respinse ale personalității ce-și cer dreptul: And so, Blondie it’s goodbye.

Și-ndreaptă pistolul asupra lui. Și din nou Eul nu poate fi lăsat să moară. Numai că acum soluția nu mai este o aberație statistică, ci apariția unui sens reconciliator între cele două funcții. Din depărtare Tuco remarcă ceea ce se va dovedi a fi o ambulanță a confederaților trasă de cai prin pustia deșertului fără vreun vizitiu.

Apare ambulanța confederaților

Tuco reușește s-o oprească doar pentru a constata că-i plină de morți. Îi curăță de ce posesiuni de valoare mai aveau – bani, un ceas cu lanț, o tabacheră – răstimp suficient pentru ca un oarecare să-și revină temporar și să ceară un strop de apă contra 200 000$.

Este căutatul Bill Carson în pragul morții și-i spune lui Tuco unde se află comoara – în cimitirul Sad Hill – dar nu și-n ce mormânt. Tuco fuge să-i aducă apă doar pentru a-l găsi pe Carson mort și pe Blondie în posesia celeilalte jumătăți de secret – numele de pe mormânt. Într-o răbufnire instinctuală, Blondie a intuit importanța momentului și a reușit să-i ia fața, poate chiar el l-a și omorât pe Carson.

Ambulanța, un simbol al unui actor autonom al psihicului ce transportă rămășițele vechiului sistem psihic complet prăbușit, cară soldații morți – funcțiile, speranțele și identitățile sacrificate pentru accederea la aurul individuării – deci scopul său nu a fost niciodată salvarea lor, ci a Sensului ce poate completa Sinele.

Tuco se vede acum pus în fața unui lucru de negândit pentru el: să-și canalizeze pulsiunile într-un plan de lungă durată ce presupune orientarea printr-un teren ostil și – de maximă urgență – salvarea lui Blondie, unde numai cu câteva minute înainte buzunărea morți de lucruri fără valoare.

Ce trist, trebuie să-l îngrijească

Eul, la rândul său, se vede și el pentru prima dată într-o situație similară: de-a se lăsa îngrijit de Instinctul respins care l-a posedat până aproape de pierzanie și să accepte că este o parte integrantă a structurii psihice. Dar mai cu seamă, să accepte că și el la rândul său este doar o mică parte din Ceva înfiorător de vast.

–

Toate imaginile aparțin producției The Good, the Bad and the Ugly (1966), regia Sergio Leone, distribuitor United Artists.