Cred că ultima tură unde m-am intersectat cu Alex a fost haiducia din Munții Tătarului. Apoi la o vreme după s-a mutat în Anglia cu munca și n-am mai știut mare lucru afară de-ncercările lui de-a păți musai ceva teribil, documentate pe canalul de YouTube. Și tot de-acolo am aflat că s-a mutat cel puțin temporar în România, cumpărând o gospodărie săsească veche situată printre dealurile de la Nord de Sibiu.

Cum a tot căutat-o cu lumânarea și n-a reușit foarte satisfăcător prin Anglia, s-a apucat să reabiliteze de la Zero Absolut casa tocmai cumpărată. Desigur, era și cazul. Acum vreun an jumate tocmai făcea curat prin jurul casei, punând jos un păr ce se-apropiase o țâră cam mult de ziduri și de fundație și l-am rugat să-mi păstreze o bucată dreaptă de un metru jumate și undeva la 25 centimetri grosime.

Cum ziua de mâine răstoarnă socotelile de azi, n-am mai apucat să-l vizitez, dar ce n-am făcut atunci am făcut acuși în Noiembrie. Mi-am luat la ora 6 dimineața tălpășița din București și, printr-un trafic suspect de liniștit, am ajuns la Cozia pe la 9 aceeași dimineață, o performanță de-a dreptul notabilă.

N-am mai călărit Dealul Negru pe DN7, ci pe la Curtea de Argeș, pă Variantă, unde ce-am economisit la timp pe autostradă am risipit în bani de bielete și capete de bară. Alimentai, băui o cafă și-mi clătii privirea cu pietrele Coziei. Trimisei buzduganul înainte și pe la 11:15 ajunsei la Alex. Nu vă luați după ștampila din filmare, e rămasă pe ora de vară.

Pe valea Oltului, tot liniște, doar un singur accident și acela ușor. Ceața ce nu m-a lăsat neam de la București decât prin depresiunile intradeluroase dintre Curtea de Argeș și Vâlcea, s-a risipit complet preț de vreo oră. Mare păcat că n-am salvat filmările de bord, s-au suprascris ziua următoare. Mare păcat, zic, fu ceva de vis.

Măcar n-am pierdut ultima parte înainte s-ajung la destinație, șerpuitul printre dealurile dintre Sibiu și Mediaș unde-am avut parte de puțin soare. Am lăsat-o piano să mă bucur de drum. De altfel, nu m-am grăbit defel nici la dus, nici la-ntors.

L-am găsit în compania unor vecini ce-au cumpărat și ei o casă mai sus pe uliță și pe care i-am și vizitat ulterior. De intrat în amănunte cu construcția n-are rost să intru c-a documentat-o el foarte frumos și chiar artistic aici începând cu acest film. Sper că veți aprecia abilitatea lui de-a presta anumite activități fără a susura nici măcar o sudalmă. Omul are un calm de ascet sau o stăpânire de sine pe care n-am mai văzut-o decât în manualele de meditație transcendentală. Asta sau are niște medicamente foarte bune.

Ce-i în gușă-i și-n căpușă, adică ce se vede-n film e și-n realitate. Condițiile nu-s ideale, dar activitatea lui de necurmată și-ncordată stăruință înțeleg c-a stârnit interesul unor publicații celebre precum Revista Socola sau Casa de Publishing Bălăceanca, ambele anunțându-și interesul de-a trimite… echipe editoriale pentru alcătuirea unor temeinic documentate reportaje.

Fiind noiembrie, pișca binișor afară, chit că încă nu ninsese. Alex a dat o cafă și ne-am pus pe hăhăială tuspatru. Mai apoi rămăseră doar noi și l-am întrebat în definitiv cum de s-a cărat. Pe scurt, de epuizare. Știți cum e, mulți avem vise, dar nouă zecimi pică pe drum.

Cred că l-a impulsionat întrucâtva și unul din colegii lui ce picase ca multe alte muște pe tabla de șah al malaxorului tuturor posibilităților: făcuse „lotul” de AVC-uri cum făceam noi „lotul” de surprize Turbo când eram mici. Nu chiar mort, nici chiar viu – jumătate hârcă, jumătate om. În fine, cred, nu sunt sigur, poate, e posibil. Și totuși de ce atâta stres? Foame de bani, îmi zice. Ce-i în gușă și-n căpușă, v-am zis, nu? Parcă-l și văz pe Tuco alergând printre morminte.

După ce-am stat de vorbă și văzut toată gospodăria, adică trei ore bune, am ieșit, spre disperarea lui Clătită (o cățelușă din sat pripășită pe la el), la pas prin sat. Nu spun care-i satul – o dată pentru că m-a rugat să nu spui și-apoi pentru că oricum dă bine cu o doză de mister. Pot să vă spui totuși că-i frumos și că merită și drumul până acolo, și efortul de-a reconstrui casa.

Mă rog, nu pot eu să decid pentru Alex dacă efortul lui merită sau nu – cred că oricum deja a decis el că da – pot doar să spun că dacă ar fi al meu, ar merita. Suficient de izolat cât să… dar de fapt cât de izolat poți fi-n ziua de azi?

E suficient să-i vază regele Charles canalul de YouTube, să cumpere și el o casă acolo și gata, s-a terminat. Orișicât, nu atât de izolat cât să n-aibe asfalt și curent electric și aparent, în curând conducte de apă și canal. De va trece și apă prin ele… vom vedea, în definitiv nu-i obligatoriu, s-au mai văzut cazuri.

La-ntoarcere-am trecut și pe la tovarășii de i-am găsit inițial în vizită. Au și ei o casă luată acolo și o lucră la ea în week-end-uri ori când mai pot. Apropo, sunt multe case acolo vândute către amatori de locuri liniștite și muncă neplătită, unele la prețuri de București.

Ei bine, vecinii-tovarăși n-au golit chiar de tot casa și-am găsit câteva trufandale, incluzând o mașină de gătit veche cum avea și bunica pe vremuri și o bijuterie de piesă de mobilier vernacular, un lădoi cum se zice pe-acolo, comodă cum se zicea pe la noi pe la țară cu niște sertare uriașe perfect funcționale, având fronturile îmbinate-n cozi de rândunică oarbe la față (cozile lateralelor nu se cuplează cu frontul pe toată grosimea sa, deci nu se văd din față).

Am plecat de-acolo cu un mic buștean de corcoduș ce pare promițător, iar de la Alex cu lemnul acela de păr păstrat aproape un an de zile de când i-l cerusem. Furat de drum, l-am parcurs dintr-o bucată, ceea ce s-a dovedit a fi o nerozie din partea mea căci odată ajuns în București pe locul de parcare nu m-am dat, ci am căzut din mașină.