Fiecare ipostază, dusă până la ultima consecință, ar însemna așa:

• dacă scrii pentru tine în adevăratul sens al cuvântului ești ca Pașadia: ofticat pe lume, scrii într-un teasc de caiete și le dosești într-un dulap, iar, după ce îți crapă o venă la cap în timp ce faci explorări în Rașelica Nachmason, o mână necunscută preia caietele și le distruge;
• dacă scrii pentru alții stricto sensu atunci scrii doar ce vor să auză alții, fără nimic de-a face cu ce ai tu de zis.

Ambele situații sunt ca un deșert: prima pentru tine (și atenție, n-au toți norocul lui Pașadia de-a termina cu viața chiar atât de plăcut și spectaculos!), a doua pentru ceilalți.

Le-aș îndosaria conștiincios pe ambele sub capitolul Patologii Interesante fiindcă omul nu ia cu sine prea multe lucruri nespuse pe Lumea Ailaltă și cumva tot se strecoară apa aia îndelung mustită în dosul căpățânii, găsește crăpături, mai apoi sparge zăgazurile și mătură tot. Totuși, ultima variantă este universal acceptată și chiar baza sistemelor politice și a sistemelor de influență de la firul ierbii pe care-i construit inclusiv internetul.

Între ele, însă… e o plaja lungă pe care ne împleticim destul de mulți cu mai mult sau mai puțin succes, cu mai mult sau mai puțin har de la Dumnezeu. Asta cred că se cheamă ceea ce creștinismul numește mărturisire:

Ceea ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneți la lumină, și ceea ce auziți șoptindu-se la ureche, voi să vestiți de pe acoperișuri.

Evanghelia introduce o idee ce nu există în logica lui Giaro: obligația față de adevăr (nu musai ca fapt obiectiv), independentă de interesul publicului. Deși de acolo pleacă, mărturisirea nu este simplă exprimare de sine. Presupune o relație cu celălalt, dar și disponibilitatea de a suporta consecințele comunicării. Nu spui doar fiindcă îți face plăcere să vorbești, nici fiindcă publicul îți cere să vorbești. Spui fiindcă socotești că lucrul respectiv merită să fie cunoscut.

Nu socot că este musai o degenerare către hybris. Nu eo ipso, deși calea e deschisă permanent, iar porțile Iadului sunt mereu bine unse. Ca om între oameni, o judecată de valoare sau de fapt poate fi utilă ori ca noutate, ori ca întărire, ori ca o aducere aminte a ceea ce s-a uitat. Dacă nouă nu spun nimic, cum ar putea al zecelea să știe?

Iar ca mecanism evolutiv, are sens. Chiar dacă unul îți spune vreo trăznaie care te face să te sui pe pereți de draci, chiar dacă nu-ți place fața lui, chiar dacă nu-i pro-european, poate afli ceva de la el astfel încât, pus la centurică, te poate ajuta la un moment dat să nu mori. Este simultan util și foarte periculos.

Îmi spunea cineva că eseurile cam trebuie lăsate ălora care se pricep. Mi se pare o trufie dusă dincolo de extrem: când cineva-ți spune asta de obicei nu se exclude și pe sine. Și oricum nu cred că trebuie să te pricepi. Este comic, rizibil, carahios, hazliu, amuzant, nu în ultimul rând ridicol.

În definitiv genul se numește Essais, adică teste, încercări și, pe lângă noutate, acceptă și o redundanță, dacă nu cumva vrem să ne amăgim că ceea ce este acum reprezintă tot ceea ce poate fi de-a pururea. Cred că trebuie doar să ai minimul de onestitate să te mai uiți la ce-au mai zmângălit și alții mai mari, iar dacă e un lucru adevărat, atunci e că și dânșii, cu tot succesul lor, tot se-mpleticeau.

Și apoi cine decide cine vorbește, cine tace și ce spune cel ce vorbește? Statul britatnic ar zice: Noi! Statul german, confirmând superioritatea imbecilității prusace, ar zice: Noi! Și, în plus, 20% din conținutul de pe rețelele sociale trebuie să fie aprobat de stat. Și mai mult de atât:

Meanwhile, private outlets would generally need to apply and demonstrate that they meet criteria including news and political reporting, information and educational content, documentaries, local or regional coverage, original journalistic production, editorial staffing and accessibility standards. Approvals would be decided by the 14 state media authorities.

Altminteri, pentru cât de toxic poate fi internetul, a făcut totuși ceva foarte frumos – fiecare poate să-și puie gândurile cu niște costuri foarte mici. Firește că nu înseamnă că, dacă insiști să fii Rabelais în public, nu trimite regele caraula după tine, după cum bine putem constata.