Deși am copilărit majoritatea copilăriei după 90, prin provincie diferențele nu s-au văzut decât pentru unii. Așa se face că știu bine mersi celebrul radio difuzor din anii 50, neironic o bijuterie fără prea multe mofturi scolastice: Difuzor Radioficare. Nu se instalează în locuri umede sau prea calde.

Asta sau ceva de genul scria pe spate. La țară ai mei îl instalaseră sub șopron, deci era și umed, și prea cald, și prea rece. În Sudul țării vremea a fost mereu în toate felurile posibile până să fie termometrul un instrument politic și motiv de colectivizare.

Radioficarea-n familie

De fapt, să dăm dovadă de o maximă și binevenită precizie, se prezenta ca un receptor pasiv, legat prin fire de o stație locală de radioficare: aceasta recepționa semnalul și îl distribuia pe fir către difuzoare. Dacă este să dăm crezare presei vremurilor, prima stație de radioficare a fost dată-n funcțiune în 1949:

La începutul lunii mai a anului 1949, în limbajul nostru obişnuit a intrat un nou cuvînt: radioficare. In zilele acelea lua fiinţă în Bucureşti, în raionul Griviţa Roşie, primul centru de radioficare, primind numele de „1 Mai”. Din casa cu nr. 64 din strada Pavlov, unde se aflau aparatele de recepţie şi emisie ale centrului, porneau sute de fire, răspîndindu-se pe străzile cartierului. De aceste fire erau legate sute şi mii de difuzoare aflate în casele ceferiştilor şi ale cetăţenilor din străzile aflate în jurul Atelierelor „Griviţa Roşie.”

– Flacăra, aprilie-iunie 1954 (Anul 3, nr. 7-12)

Enfin, mediul de utilizare n-a impietat cu nimic asupra funcționării acelui radio difuzor până când au desființat stația și l-a sucălit și pe el vremea, nu mai țiu minte care-o fost mai întâi, dar sigur pe la jumătatea anilor ’90. Acum e pentru mine o bucată de mitologie personală, cum probabil e pentru mulți.

Schema radioficare

Știți, nici nu prea conta ce se auzea la el. Mare lucru oricum nu-mi aduc aminte, poate niște piese muzicale de Maria Tănase, în rest logoree pentru oameni mari. Cred că rolul său principal era ca o voce de sus încarnată-ntr-un obiect domestic, dar dacă a supraviețuit, a făcut-o în virtutea naturii sale de solvent și de catalizator.

Pe același palier este și un Mamaia 3 – 10 tranzistoare, 4 game. În timpul dictaturii pandemice am ascultat știrile la el, ca să fie completă atmosfera. Cred că încă merge, atâta doar că rotița e cam belalie și nu mai face contact. Cum e printre puținele lucruri rămase de la bătrânul meu – ăsta și vreo 4000 de tomuri tescuite pe-un perete – l-am luat cu mine. Am găsit un cetățean ce repară radiouri vechi, sunt cumva înclinat să-l reabilitez, dar pe bune.

Dând dintr-una-ntr-alta nu pot să nu mă gândesc și la șoproanele, mai ales că văz cum sunt o altă relicvă persistentă ce se transformă și evoluează-n noul spațiu economic, cultural (cât de cât) și social. Am postulat că, după ce a ieșit deasupra necazului și a mai făcut și ceva cheag pe deasupra, românul e sortit să se-ntoarcă, atunci când timpul îi prisosește în chiar locurile din care nu demult a plecat: eternele șoproane sub care curățau porumbul și băteau turta de floarea soarelui.

Radio MAMAIA

Vechiul șopron era spațiul unde munca se mai dilua în vorbă, că tot ziceam că se manifesta ca solvent. Dar subiectele erau amplificate, dezvoltate, amestecate cu viața satului, bârfe mici sau mari și numaidecât se gătau turtele de bătut ori cocenii de curățat. Noul șopron urban e spațiul unde vorba se mai diluează în consumație și cam atât. În ambele cazuri, omul stă sub ceva improvizat, cu un lichid în față ori în lateral și cu un difuzor undeva pe aproape.

Și, fiindcă unde e cerere e și ofertă, pe Decebal și Unirii s-a umplut de șoproane. Șoproane moderne, șoproane spațioase, șoproane languroase gâtuiesc fastidios trotuarul oricum inutil și găzduiesc rumâni ce nu mai curăță porumb, ci portofele, nu mai bat turta, ci bat apa-n piuă. Și, la fel ca pe vremuri, cu un difuzor care să ție de urât.

Retrași în casă, aveam la dispoziție un Traviata – o rasă deosebită de aparatură de divertisment, mai degrabă un mobilier de lux cu atribute sonore – cu pick-up și câteva discuri cu care să ne umplem serile de vară. Stăteam destul de mult vara pe la țară când eram mici și orice brumă de distracție era binevenită – acolo statul în casă ținea mai degrabă de odihnă sau de boală și tindea să fie destul de plicticos. Uneori funcționa chiar și televizorul.

Poate să pară ciudată atâta tehnologie în casele celor mai huliți dintre pământeni, dar, contrar harfelor din public, țăranii n-au fost primitivi, ba chiar au dat dovadă de foarte mult bun simț practic și complexitate metafizică, comparativ cu orășenii ce-au uitat că tot din țărani s-au ridicat.

Casele lor se prezentau destul de dotate, ei înșiși erau tobă de aptitudini practice, foarte porniți pe cei ce nu-și respectau angajamentele informale ori nu-și îngrijeau terenurile ori curțile. Sunt împroșcați cu vermină-n virtutea latrinei din fundul curții de către aceiași iacobini calici și oropsiți de soartă ce aplaudă neironic importul de agenți culturali din părți ale lumii unde răhățeala-n public este încă o chestie.

Revenind pentru o-ncheiere anticulminantă, mai apoi am avut bani și de casetofoane, da, din acelea cu luminițe, substituindu-se treptat celorlalte aparate vechi. Iar dacă dânsele au mers zeci de ani și s-au stricat de câteva ori, astea au ținut câțiva ani și s-au stricat de zeci de ori. Ședea pe pervazul ferestrei bucătăriei din Casa Mică și anima serile lungi de vară în timp ce ne-ntindeam la cină.

(Surse: arhiva personală și ziarele.arcanum.com)