Poate știți, poate nu știți, dar pe valea Buzăului, trenul Buzău – Nehoiașu purta numele de Țuicarul. Asta pentru că, datorită întreprinzătorilor care puneau la vânzare, în stații, pe niște scânduri sprijjinite pe doi pari țoiuri de 50 de mililitri de țuică, tot trenul trăznea a parfum de prune. Cine voia, cobora, lua un păhărel, bea și punea 5 lei dedesubt.

Micul antreprenor venea apoi, umplea paharele și strângea plata. De vreme ce tranzacția a devenit obicei, iar obiceiul a dat numele trenului, putem deduce că ecosistemul nu avea foarte mulți trișori, dacă avea, astfel încât a funcționat bine-mersi.

Este, desigur, în ton și cu preocupări mai moderne – unul din Țuicarii care leagă planeta de la un cap la altul este chiar filozofia de software Open-Source care nu doar că a funcționat, ci a funcționat și funcționează atât de bine, încât a influențat și modele de business ale jucătorilor cu produse plătite.

Iar asta pentru că omul nu este deloc preoponderent predispus la a trișa sau a trage spuza doar pe turta lui. Sau, mai puțin romanțat, instinctul individualist este bine temperat de șansele mult mai mari de supraviețuire dacă, pe lângă sine, îi ia și pe ceilalți în calcul. Nu e nimic nou, Nash a formulat un principiu al echilibrului pe tema asta, ceea ce exclude, evident, și posibilitatea sau filozofia sacrificiului de sine ca politică socială.

Dar, înainte de Nash, comunități de pretutindeni s-au menținut în concordanță populară cu principiul matematic. Și nu că ar fi lumea satului mai cu moț decât alte comunități, însă acolo încă poate fi constatat empiric de către oricine se întreabă dacă chiar avem nevoie de tot felul de curente elaborate pentru ca omenirea să fie salvată, iar nedreptatea să se isprăvească. Cum s-ar zice, soluția e chiar sub ochii noștri.

Și ca să vorbim direct pe ce avem, țăranii noștri troglodiți au format nuclee sociale care au supraviețuit literalmente milenii și fără blagoslovenia vreunei autorități care să le spună ce au de făcut. De fapt, statul – sau orice autoritate se întâmpla să dea cu biciul sau să tragă cu tunul – nu prea se interesa de soarta lor.

Dar cum? Lăsând pe moment la o parte obiceiurile, tradițiile și alte detalii concrete (care evident că au avut și au rolul lor), comunitățile au supraviețuit printr-o rețea foarte simplă de interdependențe: eu îți fac țuica, tu îmi faci mustul; eu iți ajut la sapă și la cules, tu îmi ajuți la sapă și la cules; eu iți lucru la casă, tu îmi lucri la poartă.

Se intelege că se schimbau și bani (sau avea loc un troc sau se lua o dijmă), dar bunul tranzacționat în primul rând era disponibilitatea: da, m-ai plătit să te ajut, dar ești dator să mă ajuți și tu! Însemna o insultă în sine să faci pe niznaiul așa de pamplezir – lumea te ținea minte.

Nu e niciun stat în scenariul ăsta, nicio autoritate care să joace rolul de redistribuitor și care să aibă, deci, un mecanism de control. În schimb, comunitatea se automodera prin obiceiuri, tradiții și elemente tabu sau musai, dar pentru care nu iți lua nimeni gâtul de nu le respectai, dacă erai măcar o persoană vag decentă. Nici măcar etnia nu era chiar un lucru de netrecut: țiganii cu țiganii, românii cu românii, dar când aveai nevoie să-ți potcovești calul mergeai la Petre Țiganul chiar dacă nu rupeau pâinea cu el (ONG-urile pentru drepturile omului încă nu veniseră cu soluția).

Trebuie să fii nătărau cu rahat la nas să crezi că trebuie să vina un organism statal sau panstatal (sic!) să spună că are soluția când de fapt, cu buna știință, elimină mijloacele soluției bune care există deja (că trebuie să dai seamă pentru ce crești în curte, pentru ce mulgi, pentru ce distilezi nu e întâmplător, e doar runda de catifea a boxului aplicat de comuniști), în loc sa o studieze și să o scaleze.

–

Deși introducerea de mai sus este romanțată, exemplele constituie un punct de pornire pentru o miză cât se poate de pragmatică. Concret, miza este, pe termen lung, nu doar evitarea dificultăților ce ni se ridică-n față în viitorul imediat, ci asigurarea unei fundații pe care așa ceva nu se mai poate întâmpla, iar atomul fundației nu este altceva decât raportul social.

Cum raportul social este o consecință și în același timp o cauzalitate a raportului de muncă, putem folosi momentul de acum pentru redefinirea acestuia din urmă. Nu avem nevoie de o legislație nouă pentru dezideratul nostru și nici nu e recomandat să ne bazăm pe vreun soi de putere de stat (fie legislativă, fie executivă) – scopul e chiar contrariul.

Cheia stă în dispersarea mâinii de lucru prin refocalizarea relației de muncă dinspre contractul clasic spre forme de organizare individuală (liber-profesioniști, PFA, IMM cu un număr suficient de mic de angajați), iar ca forme de schimb putem lua-n considerare inclusiv trocul.

Mutarea de accent are menirea de-a crea legături de muncă directe, articulate și flexibile, bazate pe legături biunivoce (contractul clasic de muncă într-o companie mare este de-facto o legătură univocă, deoarece implicarea mea în muncă nu este legată de o influență directă și imediată asupra veniturilor, nici temporală, nici în cuantum).

O piață  atare imaginată nu poate funcționa decât în condiții de încredere și doar cu o oarecare intimitate între părțile contractante, deci iată și influența socială pe care o căutăm. În același timp, profitorii pot fi ușor și rapid lepădați.

Întâmplarea face că pandemia a creat momentul ideal pentru mișcări de o asemenea anvergură și, îndrăznesc să spun, altă oportunitate nu va mai fi. Motivul? Șantajul social la care suntem supuși creează perspectiva unei pierderi mult mai mari decât riscul oferit de începerea unei antreprize individuale, mai ales dacă am putea pune cumva bazele unui factor amplificator.

–

Factorul amplificator poate veni din situația actuală a medicilor, căci oricine reușește să le ofere o alternativă va contura imaginea unui jucător puternic care poate mobiliza resurse suficient de mari pentru a contracara concret un abuz guvernamental, ceea ce va genera un capital foarte mare de încredere.

Dar legile fizicii nu pot fi contrazise, chiar dacă vorbim de fizică socială. Deci, fiindcă vorbim de o masă socială foarte mare, este nevoie de un impuls suficient de mare pentru a-i modifica traiectoria, adica, pe șleau vorbind, un capital care să asigure:

– salarizarea medicilor și personalului de urgență;
– asigurarea bazei materiale de lucru;
– asigurarea consumabilelor, inclusiv a medicamentelor.

​Ca să stabilim o limită, nu ne propunem să acoperim cazurile urgente, ci multele cazuri care pot fi rezolvate fie la domiciliu, în primă fază, fie în spații special amenajate, ulterior. Nu vă pot avansa un număr concret de oameni afectați, însă poate nici nu e nevoie – trebuie să fie ceva perceput drept substanțial.

Să zicem, 1000 de oameni, ceea ce ar genera, la un salariu brut de 5700 de lei, costuri lunare de 5.700.000 lei doar cu salarizarea, iar pe 6 luni (ceea ce aș zice să fie intervalul minim de bataie la început) 34.200.000 de lei. Dacă se reuseste optimizarea formei de angajare, atunci cu diferența de bani pot fi retinuțe fonduri generoase și pentru restul necesarului.

Suma în cauza, deși nu trebuie obținută din prima, trebuie să poată fi promisă, deci trebuie să existe proiectii cu un grad ridicat de certitudine și transmise ca atare. Aici, avem trei categorii de contribuabili:

– un număr redus de oameni înstăriți care să pună la bătaie sume considerabile;
– un număr foarte mare pe oameni de rând care să poată pune la bătaie sume mai modeste;
– contribuabili în natură: care să poată furniza servicii și produse.

Nu mă hazardez în conturarea unei forme juridice – cred că e oricum secundar – și am să mă refer la entitatea coordonatoare pur și simplu ca… Țuicarul. Ei bine, Țuicarul nostru ar ridica o reală provocare medicilor – cine are cu adevărat har ar avea șansa de a spune pas sistemului, dar nu numai lor.

–

Pe termen lung, Țuicarul trebuie să facă un pas în spate și doar să asigure formarea celor care vor să se lanseze pe cont propriu și un talcioc transparent de servicii. În forma inițială mă gândeam și că ar putea să modereze activ piața cumva, însă o piață cu adevărat liberă nu ar avea nevoie de nicio intervenție.

S-ar putea, la o adică, introduce o regulă de reciprocitate. Spre exemplu, cei tractați de Țuicar să contribuie la rândul lor așa cum vor crede de cuviință:

– cotă parte din profit, pe termen limitat;
– know-how și instruirea celor nou-veniți;
– oferirea de contracte către ceilalți membri.

Regulile nu ar trebui să sufoce membrii, ci doar să ajute la pigulirea eficientă a trișorilor, dar, după cum am văzut, pe termen lung se poate și fără ele scrise anume undeva – unele oricum au să fie, iar cele nescrise apărute natural sunt în general mai eficiente și mai respectate.

–

Priviți ce am scris mai sus, în primul rând, ca un exercițiu de gândire și imaginație. Mișcarea de trupe propusă nu cred că are șanse reale, nimeni nu-și aruncă milioanele pe care șade cloșcă, chiar dacă pe termen lung ar crea o societate benefică și pentru oricine ar face-o.

Dar restul, ca un fenomen care poate crește natural, încet, dar sigur, cred că e perfect realizabil, căci personal, nu cred că țăranul ne trage înapoi cu buda lui în curte, nu cred că suntem aici unde suntem din cauza lui, ci că am reușit măcar atât datorită lui – fără durile nuci de la sat, am fi belit pula-n trei acte!