Bufetul din sală

La noi se numea bufet, era în bucătărie; în sufragerie nu mai era loc, tata umpluse un perete întreg numai cu cărți. Însă cu adevărat spectaculos era bufetul bunicilor după mamă, aveau un bufet în Sală. Tot cu pahare și toate cele. Era cel mai apropiat loc de echivalentul unui altar în casele mirenilor, un adevărat loc de trecere, la propriu și la figurat, de unde, apropo, și grafia cu majusculă.

Lucruri prețioase

Lucruri prețioase

Ei au fost țărani chiaburi, cu toate poveștile de rigoare legate de colectivizare, iar mamaia nu i-a iertat niciodată lui tataie că n-a furat și el de la Colectiv. Bănuiesc că, la cum vedea ea lucrurile, dar și cei care mai ciupeau, toate erau oricum ale lor – și teren, și mijloace de producție (și, de parcă asta nu era destul, o vreme li se și rechiziționase o parte din casă pe post de hambar), și ani din viață ori chiar viața cu totul în cazul altora.

Să tot furi trei generații și tot n-ai ajunge să te compensezi, ce rost are morala față de ăla de te-a pus la zid și te-a belit de tot? Aș zice pe undeva că tragedia dupa ’90 nu a fost atât că s-a furat, cât c-au furat prea puțin cei de-aveau ceva de luat înapoi și prea mult ăia de erau fii ălora de-au furat de la ăia de-aveau de luat.

Mă rog, ce i-a scos la liman, afară de faptul că ascundeau pe cât puteau cereale, animale și alte asemenea, a fost o mașină de tricotat, îngropată înainte de război pentru a evita rechiziționarea; din Primul Război încă se ținea minte că acele lucruri rechiziționate… rechiziționate au rămas. Țara nu era încă suficient de industrializată, deci toată valea Teleormanului venea cu lucrări la o mână de oameni: veste, ciorapi și alte asemenea.

Au reușit în timp să-și plătească taxele de chiaburi, să-și tragă curent electric atunci când au fost instalate liniile-n sat (cred că spre începutul anilor ’60), să-și renoveze casa prin ’69 și, mai încoace, să ia mobilier modern și tot felul de lucruri prețioase.

Calitatea mobilierului modern era și atunci discutabilă comparativ cu piesele bătrânești mai prețioase, trecute la munca de jos, în bucătărie; ambele seturi încă supraviețuiesc, și cel nou, și cel vechi, apropo, însă recunosc că setul din sală încă are farmec, încărcat, desigur, și de amintirile personale.

Mai încoace, tataie s-a dus să muncească la metrou, făcea lucrări de dulgherie. Cred că la un moment dat șantierul a fost lângă o fabrică de dulciuri și ce-am înțeles eu că se întâmpla era cam așa: lucrătorii de-acolo furau de stingeau dulciuri de toate felurile și, când se organiza control la poartă le aruncau peste gard; băieții de la metrou le săltau și le luau acasă și o bună parte au ajuns inclusiv în bufetul din Sala fiecăruia.

Mătușă-mea, fata lui mai mare, prinsese partea aia rea de colectivizare, lucra la o fabrică de rulmenți, la controlul calității. Ea și unchiul meu șterpeleau ei de pe bandă și cu capitalul astfel obținut, după 90, au făcut bișniță cu lucruri aduse de la turci și ne mai pica și nouă câte un walkman, ori o mașină de făcut floricele, dar și câte un dulce mai deosebit și alte asemenea pentru bufetul nostru din bucătărie.

Unchiu meu era inclusiv enforcer, olteanu’ dracu’, din Celei, fost sat de sine stătător, actualmente un cartier din Corabia. Bătrânii de pe-acolo încă nu sunt împăcați cu această optimizare administrativă. Pe la vamă, mai ales, mai erau incidente și cineva trebuia să facă ordine, însă adevărul e că nu prea se dădea-n lături de la cafteală.

Prin 95 (94? 96?) l-am văzut personal în acțiune. Tataie voia să vânză grâul și, cum fusese o vară foarte productivă, prețul la grâu era mic la siloz și, în general, pe piața albă. Și a zis că face gheșeft dacă-l vinde la țigani, la propriu pe piața neagră, că dădeau preț mai bun.

Și ce observă unchiul? Că țiganu’ tot băga cu dubla-n sac, dar sacul nu se umplea cât de repede ar fi trebuit. Și nu știu cum s-o fi gândit și cum și-o fi dat seama, dar se face brusc și smulge fustele țigăncii care ținea sacul. Și țiganca avea sub fustă un alt sac și ce făcea? Ținea sacul mare lipit de brâu și dădea brâul fustei un pic mai în față și cădea în ambii saci.

Bre, o dată s-a-nroșit olteanu’ meu la față și s-a repezit la ei; a bătut la magraoni până i-a despăduchiat de tot, a dat în ei ca surdu-n clopot. Până a venit poliția erau scoși în uliță, i-au luat și-au mai mâncat o mumă de bătaie și la secție, zic gurile rele. Mai păgubiseră și pe alții, se pare, iar unul era rudă cu Organu de-acolo.

Da, multe se-ntâmplă pe-acolo unde pare că nu se-ntâmplă nimic… iar Sala era locul unde se consemnau întâmplările majore: fie cineva Venea Acasă, fie Pleca de-Acasă ori poate Aducea pe Altcineva Acasă. Probabil cea mai importantă cameră din toată gospodăria, atât de importantă încât pentru uz comun se folosea altă intrare…