De curând doi impostori, foarte afectați de propria importanță, s-au simțit amenințați și s-au arătat oripilați drept consecință de simpla întrebare dacă nu cumva se tem c-au să-i alerge lumea pe strada pentru faptele lor din ultimii ani; începând, aș adăuga eu, cu banii încasați de presă-n pandemie de la guvern pentru prestații publice pe care le socotesc, fără prea multă tandrețe, propagandă împotriva propriilor cetățeni.
Moș Teacă din 21 Ianuarie 1901
Reacția lor seamănă întrucâtva cu duduile ce se poartă ca și cum nu și-ar fi dat catrința jos nici măcar pe latrină, în timp ce-n viața lor privată sunt mai degrabă precum cele descrise șucărește de un alt poet nepereche:
Vaselica din Socoli / Suferă de șapte boli;
una-n suflet, trei în ea; / și-alte trei la bidinea,
c-a făcut amor pe bani / cu lichele și golani.
Ca să fiu corect, întrebarea este cel puțin de o delicatețe discutabilă dacă nu chiar golănească (chit că legitimă), ceea ce în sine nu e o problemă și nu ar trebui să fie o problemă atunci când norma valorică a presei este totuși golănia. Iar dacă golănia face parte din regulile jocului, atunci așa se joacă de ambele părți.
Pe de altă parte, nu trebuie să fie musai așa. Spațiul gazetăresc nu-i condamnat eo ipso la genul acela de musteală ca scoasă dinspre coada unui lac de acumulare: sărac în idei, bogat în scrâșnet de măsele și-n curenți de aer vânturat în van cu gura.
Ce baftă pe mine, așadar, că am dat ca din întâmplare peste o satiră semnată de un oarecare Tertulian, din revista Moș Teacă din 21 Ianuarie 1901, pe-a cărei primă pagină tronează un domn venerabil ce trage un june dinspre Ateneu spre Ocnele Mari. Din buzunarul junelui iese un vraf de foi cu titlul Urmările Urmăririlor. Iar din buzunarul venerabilului iese o sticlă cu eticheta ce-aduce a Bromură.
Junele este G. A. Mandy – George Alexandru Mandy, un om multilateral dezvoltat – doctor în drept la Paris, avocat, autor de lucrări juridice, dar și autor/traducător de literatură/satiră – și la fel de multilateral conectat, până – hăt! – la Carmen Sylva, pe care a și tradus-o la propriu. Conform Bibliotecii Academiei, avem:
– CARMEN SYLVA. Le hêtre rouge. Trad. de ~. Paris, [189?] ; 1898.
– CARMEN SYLVA. La Légende de la Bonne Reine. Trad. de ~. Bucarest, 1899.
– CARMEN SYLVA. Néréide. Trad. par ~. Bucarest, 1901.
– CARMEN SYLVA. Por la loi. Trad. par ~. Paris, 1899.
– CARMEN SYLVA. Povestea reginei binefăcătore. Trad. de ~. Bucureşti, 1899.
Relația cu Casa Regală a fost facilitată și unsă de unchiul său, fotograful regal Franz Mandy. Rege – rege, regină – regină, dar cineva trebuia să facă și pe vremea aia fotografiile de mâncare pentru Instragam, căci e împotriva etichetei să mănânci fără să pozezi. De pe Bucureștii Vechi și Noi:
Întors în România, tânărul Mandy a tradus din opera Carmen Sylvei şi a fost numit prin Înalt Decret Regal avocatul Majestăţii Sale Regina Elisabeta şi reprezentantul juridic în acţiunile ei umanitare, cum a fost, de exemplu, crearea Azilului şi Şcolii pentru orbi „Vatra Luminoasă”
Subiectul conflictului relatat de ziar îl reprezintă una din operele domnului Mandy, Urmările Urmăririlor, comedie într-un act (33966. Suites de poursuites. Comédie en un acte, par Georges A. Mandy. Bucarest, Edit. de l’Inst. des Arts Graphiques Minerva, Filip, Moroiano, Popovici et Talaşesco, 1899. (20,5 x 13,5). 40 p. Collection Minerva).
Comedia, mise-en-scène la Ateneu, a supărat ceva de speriat pe domnul Danieleanu, decanul baroului avocaților din București. Conform articolului din Moș Teacă, s-a simțit luat la dinții găinii de piesa-n cauză și-i posibil să fi produs niscai vâlvă prin diverse cabinete.
Devălmășia a fost pescuită de revistă și folosit ca pretext pentru a mușca inclusiv din domnul Mandy – un tânăr avocat specialist în traducerea franțuzească a romanelor Carmen-Sylvei – nu doar din domnul Danieleanu, lucrând abil cu mai multe registre: știre, bârfă, critică teatrală, pamflet juridic și schiță caragielescă.
Însuși domnul Gheorghe Danieleanu (sau Danielopol, alintat și Conu’ Guță) a ajuns decan de barou printr-o schemă ruptă din Caragiale: a câștigat în fața lui Maiorescu la o diferență de 21 de voturi (88 la 67), acesta din urmă de fapt nedepunându-și candidatura. Din Gazeta Transilvaniei:
Danieleanu, care a obţinut 88 de voturi, în contra d-lui Titu Maiorescu, care a avut 67. Trebue să se observe că d. Maiorescu nu-şi pusese candidatura. Alegerea consiliului de disciplină, neputându-se termina, s-a amânat pe Dumineca viitoare.
Deși a fost o somitate juridică, Conu’ Guță nu era nici pe departe un scorțos fără umor. Avea, pe lângă un orgoliu cel puțin parțial justificat, simțul scenei și un arsenal complet de butade și grenade pentru sala de judecată. Constantin Bacalbașa – fratele lui Anton Bacalbașa, nimeni altul decât directorul revistei Moș Teacă – nota în Bucureștii de altădată, Vol. 4, Ed. 2:
Într-un proces odată avea ca adversari pe batrânul Sipsomo și pe flul său. Când veni rândul lui Danielopolu să pledeze, el începu astfel:
– Domnule presedinte, ați ascultat pe Tatăl și pe Fiul, acum vă rog ascultați și pe sfântul Duh care i-a învățat carte pe amândoi.
Într-un alt proces avea de adversar pe un tânăr avocat care luase licența numai câteva luni mai înainte. Se întâmplase chiar că Danielopolu a fost președintele juriului examinator. Tânărul avocat vorbi după magistru și prezumţios fiind, îşi permise chiar să-i dea şi lecţiuni de drept.
Atât i-a trebuit lui Conu Guţă. Şi în replică începu astfel, cântându-și ironia.
– Domnilor judecători, ascultând pledoaria tânărului meu adversar mi-am adus aminte de o anecdotă. Se spune că odată un turc s-a dus să se scalde în mare ş-acolo fu apucat de o neputinţă. Peste un minut un val i se urcă, până deasupra capului iar în vârtul valului văzu mirat… obiectul uşurărei sale. Şi atunci turcul exclamă:
– Bre, bre, ce mare minune: d’abia l-am făcut şi mi s’a şi urcat în cap.
Se-nțelege de ce s-ar fi putut simți ofensat de nișe apropouri livrate pe scena Ateneului. Numai că răspunsul său pare să fi fost complet disproporționat. Spre lauda lui Tertulian, așa cum aminteam, folosește ocazia și pentru a da-n Mandy ca fiind o idee prea cosmopolit ori frivol pentru profesia lui, nu doar în incapacitatea domnului Danieleanu de-a și încasa câte o ghioagă de spirit:
D. Danieleanu, decanul avocaților, a convocat numai de cît baroul și, după ce se desbrăcă de blană, de palton, de semipalton, de mcarferlan, de mencicov și de pardesiu, dar nu se desbrăcă și de pasiune, ținu un vehement discurs contra temerarului avocat.
Sugerând probabil că toate straturile sofisticate ale personalității magistratului s-au dus pe fereastră într-un număr impromptu de streaptease moral în urma căruia a rămas fix ce trebuie să iasă prima dată la un avocat: afectul – patima și resentimentul. Dat fiind cele ce urmează, îi trage poate și o tușă de ipocrizie instituțională, prezentându-și supărarea personală ca problemă a baroului:
Cu argumente peremptorii, citind pe lelița Marghióla din Tirchilești şi referindu-se la textele tuturor surugiilor clasici şi moderni, eminentul jurist, și mai ales în-jurist, susținu următoarele:
1) Un avocat nu are dreptul să aiba talent de autor dramatic.
2) Singurul gen literar ce-i este permis sa scrie este: citațiile, procesele-verbale și prin excepție îi este îngaduit să cultive chiar novelele – Novelele lui Justinian bine înteles, și romanul – dreptui roman.
3) Actorilor le este interzis să joace orice rol de personaj ridicul, căci prin aceasta forțamente va contraface ceva din apucătrile apucatulul Danieleanu.
4) D. G. A. Mandy să fie condamnat la munca silnică pe viață, iar actorului să i se radă o mustață.
Cu toate că-i dă cap în cap pe amândoi, îi recunoaște totuși meritul domnului Mandy:
Desenatorul nostru a dat la pagina întîia schiță emoționantulul moment cînd d. Danieleanu se’ncearcă să tîrască pe d. Mandy de la Ateneu la Ocnă. Din fericire, cum spuseram mai sus, d. Mandy a scapat d’a tăia sare la Ocnele Mari, de oarece nu s-ar fi folosit la nimic avînd destulă sare în comedia Urmările Urmăririlor.