Probabil că de la-nceputul timpurilor a existat o preocupare pentru noțiunea de rege filozof. Destul de curios, o așa năzdrăvănie are trecere cu precădere între filozofi și mai puțin între oameni.
Thomas More, a man for all seasons indeed, a avut și el contribuția lui la literatura aceasta de specialitate și, s-ar putea spune, dintr-o poziție specială, cărând practic și o parte din povara guvernării. Adică n-a fost, precum comisarul Moldovan, cu mâinile curate, deși a vrut simultan și asta.
Oricum, se poate spune fără de șagă că a fost un om mare și în chestiuni de viață – ca bărbat de stat, ca negociator, ca responsabilitate, ca murdărie adunată pe mâini, nu doar ca idealism intelectual și filozofic. Un om mare, dar nu atât de mare ca epoca sa, nimeni nu poate fi totuși chiar atât de mare fără a se vârâ într-o contradicție fatală, încercând s-o facă și nereușind.
Pe de o parte, Utopia sa, structurată ca o jelanie a lui Rafael Hythlodeus de tipul aș vrea eu să fiu înțelept la curte și mult bine aș face, dar prinții nu mă vrea urmată de o expunere a vieții perfecte tocmite și lăsată-n urmă de regele Utopus (ce apoi a surpat istmul ce lega tărâmul acela de uscat) aș zice că este în egală măsură o dorință și un avertisment. O dorință de uite cum ar fi dacă s-ar implica filozofii în viața de stat și un avertisment de aoleu, uite ce s-ar întâmpla dacă s-ar implica filozofii în viața de stat.
Cu siguranță personalitatea lui impune o descifrare duală: Erasmus îl dădea drept om blând, dar asta nu l-a-mpiedicat să sfârâie câțiva protestanți; era un bun negociator, dar cu rigidități morale ce nu prea au ce căuta-n politică la acel nivel; om de lume, auto-flagelându-se pentru înclinațiile sale lumești. În cele din urmă a căzut el însuși pradă firii sale clivate între vocație religioasă, inteligență politică, gust pentru ordine și oroare declarată față de compromis.
Deci limitele regelui filozof intransigent sunt destul de clare, palpabile și separatoare de cap chiar și-n cazul unui om cât se poate de valabil. Prietenul lui, Erasmus, așa cum i s-a tot reproșat și-n vremea sa, s-a mulțumit să nu se prea bage efectiv, doar să opineze, deci și-a păstrat abilitățile filozofale ceva mai mult și, spre lauda lui, simțul său fin al ironiei l-a protejat în mare măsură împotriva propriei solemnități.
În același timp, musai de spus, Morus a fost chiar foarte moderat față de cataclismele provocate de filozofii moderni ce și-au muiat dumicatul în putere, cum bine a remarcat și autorul cărții. Faptul că încă există o preocupare constantă aici, adică faptul că pendula bate cu precădere spre stânga prin casele unora (și uneori rămâne blocată acolo cu totul) ce dau cu subsemnatul pe la Direcția Utopii și alte Autorizații ar trebui să nască, într-adevăr, niște întrebări și tentative de răspuns, dar nu aș zice că baricadarea lor în facultăți e atât cauză, cât mai degrabă efect.
Iar fiindcă n-am o reputație de păstrat, mă vâr și eu cu toate pânzele sus să explorez această frumoasă peșteră cu vipere, plină de stalagmite și stalactite foarte ascuțite (că doar – vorba lui Anton Pann – gura nu cere chirie), deși nu mă simt în mod deosebit tentat să citesc cartea lui Sesardic, că-i în definitiv unul care-i face proști pe alții care se scaldă-n aceeași cadă cu el.
Aș zice, așadar, că există o oarecare ispită luciferică a omului care gândește, întrucât odată ce-a gândit un gând se vede îndreptățit a fi stăpân și peste implementarea lui doar fiindcă l-a gândit. Că intelectualul subestimează costul soluțiilor învederate, este deja o chestiune de banal folclor, doar vede societatea mai mereu de sus (din facultăți, de la Păltiniș etc.), nu din mijlocul ei.
Eu înțeleg că pentru un spirit sincer și intens moral haosul, accidentele, bolile, nedreptățile și, inevitabil, moartea sunt insuportabile și prima reacție este dorința de-a da de-a ‘zvârlita cu toate acestea făcând, dacă chiar e nevoie, omului bine cu forța. Iar de-aci lucrurile merg doar la vale, fiindcă ajungi să confunzi coordonarea necesară cu un control centralizat care, în definitiv, de ce să nu fie al tău, nu?
Din păcate, nimic din ceea ce funcționează – piața, tradițiile, familia, proprietatea, micile comunități, dansul negocierii – nu este curat: este asimetric, este contradictoriu, poate chiar scandalos.
Poate de aceea se trece prea ușor peste faptul că fiecare om normal (și majoritatea covârșitoare sunt) se află într-un echilibru oarecare între interesul propriu și interesul aproapelui, fără să-i fie dictat de undeva de sus, subscriind din păcate acelorași reguli: sunt zece oameni care mor de foame și-ți permiți să dai doar unuia de mâncare. Sau vrei să dai doar unuia că așa-ți dictează afinitățile, calculele, afecțiunea, vecinătatea sau orice altceva complet opac din afară.
La prima vedere este profund incorect, dar poate că o întrebare mai bună nu este de ce nu dai tuturor, ci unde sunt alți nouă care să dea. E ok să întrebi, e ok să bați obrazul, nu e ok să obligi, e și mai puțin ok să le bagi mâna-n buzunar în numele propriei tale neliniști morale.
Și, deși credeam că soluția la binele comun nu este o comandă comună, ci o subsidiaritate bine compusă, aparent acum trebuie să acceptăm axiomatic că o problemă atât de grea poate fi definită corect și complet și ulterior rezolvată și implementată de un grup ales de oameni. Deci să zicem că există aspectul original onest al înclinației turbo-comuniste, ca să citez un clasic încă-n viață, ca o ispită inerentă a minții abstracte și puțin cam sensibile.
Dar sunt foarte mulți indivizi ce nu-s chiar virtuoși, nici chiar dotați, puțin poate cam inutili însă în mod cert dezechilibrați. Adică, pe scurt, un oportunism al micului gânditor meschin, care parazitează ideea ca idee. Și ideea parazitată este literalmente cea a colectivității.
Impulsul colectiv nu doar că nu e rău în sine, e profund uman, cum am zis. Asta ca să ne vindecăm odată de speranța că lumea va scăpa vreodată de turbo-comuniști, deși e o carte dubioasă aflată-n circulație de mii de ani ce pare să ofere cumva soluția. Are și o listă de zece lucruri de care să te păzești ca să nu-ți furi căciula, dar nu prea o rețin nici măcar ăia de-o recită. În fine, omul vrea apartenență, protecție, recunoaștere, dreptate, sprijin reciproc. Asta ține de bilanțul interior natural.
Problema pare să apară când partea comunitară nu mai este echilibrată de competențe personale, curaj, proprietate, pricepere, relații, umor, comerț, meșteșug, erotism, capacitate de ceartă și împăcare. Fiindcă niciun alt om din jur n-are nicio obligație să ne dea nici apartenență, nici protecție, nici recunoaștere, nici dreptate, nici sprijin reciproc.
Iar când nu poți să le câștigi, când îți lipsesc armele de-a face față arbitrariului și mizeriei, când nu poți accepta că, la urma urmei, cu toții suntem pierzători într-o măsură mai mare sau mai mică, debitezi gingășii cum-că dacă nu dai atunci se cheamă că furi. Apelezi la și exploatezi vârtos această pornire naturală cântând non-stop la coarda razachie ca un greiere ratat.