Dricul mergea agale, așa cum este potrivit să meargă dricul, purtând totuși un număr cel puțin prezumțios, chit că încurajator: B-123-RAI.
Pasagerul din spate ședea smirnă, așa cum se cade să șadă în asemenea situații, nu să țopăie de colo-colo, încurcând pe toți cei ce se-agită să facă tot posibilul să scape de dânsul. Deși, din când în când, unuia sau altuia, i se părea că parcă mișcă dintr-un picior ori vreo mână. Unii cu speranță, majoritatea cu teamă.
Atmosferă
Șoferul, Ghideon zis Luntrașul de către colegii săi, cu aer competent și sobru, și el potrivit situației, era totuși cam blazat și dăulat de mirosul de balsam. Mârâi ca pentru dânsul:
– I-am tot zis colegei să ție mâna mai strânsă când dă cu miresme, că-ntr-una din zile o să plec eu la volan și-o să ajung în spate, iar răposatul la volan.
Cătă cu mâna pe scaunul din dreapta și apucă primul CD: Drikoteka ’26 – Cântece de atmosferă. Aparatul înghiți lacom CD-ul, cârâi și boxele începură să redea… primul cântec de atmosferă. Se pare că totuși un mucalit a făcut o glumă proastă la garaj și a-nlocuit discul, căci tună din toți rărunchii ritmul săltăreț al cunoscutei You Win Again!
Încercă să-l scoată repede, dar tasta Eject nu funcționă. Se căzni măcar să dea volumul la minim, dar rămase descumpănit cu butonul în mână. Un fior de indignare traversă repede mulțimea din spate, dar, curios lucru, nimeni nu zise nimic.
Poate pentru că, până la urmă, toți, până la unul, se bucurau că n-au ei parte de singura cursă gratuită pe care nimeni nu o vrea. Chiar și șoferul, te gândești că s-ar fi obișnuit până acum cu gândul, tresărea de ușurare că – de bine, de rău – încă merge-n față. Pe la colțuri, amărâții, și ei se bucurau că nu-i vreunul prea bogat, că de la ăia nu capătă mai nimic de pomană.
– La urma urmei, și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul, are totuși 45 de ani, se desprinse un șușotit.
– Eu nici nu știu ce caut aici, pare o nuntă cam ciudată, ce-i drept, măcar au muzică veselă, se auzi mai din spate. Sper că totuși nu-i cu plic.
Dar apoi… apoi începuseră a se gândi la necazurile ce-i așteptau acasă grămezi-grămezi.
– Eheei, nu mai are grija taxelor, cine știe cât au să mai crească! zise unul.
– Nu mai numără nici Roboru’ la trei luni, săracu’, adăugă altul un pic contrariat de propria realizare.
– Și nici nu mai bate holurile după RMN cu trimitere peste trei luni, plusă careva!
– Iar de făcut vad la socri pentru reparat centrala, nici vorbă!
– Măcar luni nu mai intră în ședință la prăjeală, remarcă unul mai plouat ca rudele.
Și tot așa, apropiindu-se de biserică, zbătându-se când spre bucurie, când spre tristețe și invidie că, iată, au în față singurul om fără de necaz de pe toată strada, îi buși pe toți cel mai sincer plâns. Așa cum este frumos și civilizat.
Pecinginea aceea de aparat tot sărea și repeta melodia, având efectul bizar de-a spori toată jalea care curgea râuri-râuri în urmă. O fi fiind răposatul mort, dar moartea era treaba lui. Viața rămânea în continuare o mare treabă fix pe capul lor – întreagă, încă neîntreruptă și nu prea vie.
Preotul se uită la șofer. Șoferul ridică din umeri cu demnitatea omului ce-a pierdut controlul tehnic al situației. Și totul continuă solemn, fiindcă la noi catastrofa tehnică nu înseamnă decât că ritualul merge înainte fără tehnică. Făcu, deci, semn șoferului să tragă mașina în garajul parohiei, închiseră ușile, mai auzindu-se doar un susur ca de glas îngeresc.
Se-ndreptară spre biserică, iar ultimul de intră se opri, se-ntoarse o clipă și se uită lung spre garaj. Zâmbi un pic amar și dădu din cap a înțelegere.
Slujba începea.