Din când în când intru pe site-ul Filarmonicii George Enescu pentru a verifica ce mai rezervă stagiunea în derulare, poate mai prind locuri la câte un concert ce-mi permite savurarea pe viu a câte unei opere clasice de pe lista mea oricum modestă. Trebuie să fii proactiv și să stai geană, întrucât, deși la preț piperat, biletele se dau numaidecât.
Ateneul Român, Sala Mare
Din anumite puncte de vedere s-ar putea spune că se descurcă mai bine decât o sală de cinematograf, deși-i de trei ori mai scump. De ce n-ar face-o, în definitiv? Vezi totul aici și acum, nu o înregistrare, nu crănțăne nimeni crănțănele și, în general, lumea e liniștită, măcar că pestriță – from all walks of life, cum spune logudurezul, chiar și un duo de popi papistași.
Așadar, Ateneul Român continuă să fie, așa cum am mai remarcat, un element contrastant și cu totul improbabil, de la construcție și până în prezent. În februarie 1888 se inaugura, finanțat fiind inclusiv din subscripție publică – Dați un leu pentru Ateneu!
Un exercițiu deloc modest într-o țară unde majoritatea populației era – și a continuat să fie – în esență pauperizată. În martie, același an înreliefat frumos deasupra scenei, izbucnea din zona Urzicenilor o răscoală țărănească, extinsă apoi în mare parte din țară. Represiunea a ucis ori rănit mai bine de o mie de țărani și-a vârât la facultate încă vreo 3000.
Ateneul Român, Sala Mare
Da, Ateneul s-a născut și, în oarecare măsură continuă să fie, o mică floare lucitoare pe o grămadă de bălegar. Și, cel mai important, atrage nume bine văzute în lume chiar în apogeul carierei lor, nu doar după ce și-au consumat-o și-au ajuns boșorogi c-un picior în groapă ce mai lălăie pentru un pișcot, cum a tot fost cazul (dacă e de apreciat Untold, e pentru fix același lucru!).
Desigur, nu pentru nume m-am dus, eu nici nu-i cunoșeam pe dirijoreasa Alena Hron și pianistul Jan Bartos, ci mi-au sticlit ochii la program:
– Piotr Ilici Ceaikovski: Uvertura-fantezie Romeo și Julieta.
– Serghei Prokofiev: Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră, cu Jan Bartos.
– Piotr Ilici Ceaikovski: Simfonia nr. 4 în fa minor, a Destinului.
Pe scurt, o seară animată și… la fel de frapantă prin opoziții! Nu mă refer la prestații, în măsura-n care pot emite vreo opinie, aș zice că au fost foarte reușite. Pianistul a trecut un pic limita teatralității, în rest foarte plăcut și satisfăcător. Iar Alena Hron a fost tare caldă și energică, dar nu grăbită, cu un tempo ușor spre limita de jos.
Ateneul Român, Sala Mare
Niciunul, țin să subliniez, n-a dat în acel gen de cabotinaj scârbos cum am văzut la concertul de anul nou de la Viena la TV, cu acel dirijor ce țopăia prin sală cu bagheta. În fine, serios, dacă sunteți curioși mergeți că merită, nu citiți dări de seamă formulaice și soporifice.
Nu, mă refer uvertura-fantezie, căci mi-e imposibil s-o ascult și să nu mă gândesc automat la The Bye-Bye Sky High I.Q. Murder Case, Columbo S06, E03. Un contabil genial, Oliver Brandt, folosește un vinil cu această piesă ca parte a unui plan meschin de a-și ucide cu sânge rece partenerul de afaceri și singurul prieten, deoarece aflase că sifona bani din conturile clienților pentru a finanța cheltuielile nesăbuite ale unei neveste trofeu.
La prima vedere n-are nicio legătură cu Romeo și Julieta, dar… să ne gândim că-n piesă oamenii își distrug singuri posibilitatea fericirii prin ostilitate și prejudecăți. Că e vorba de iubire sau de viața per ansamblu… tot dracul ăla e și tot atât de negru, un pic în oglindă, doar atât: cei doi tineri cu nădragii încinși au fost trădați parțial și de rațiune, cedând impuslivității și disperării; Oliver Brandt, avea intelect cu carul și nici măcar un crâmpei din celelalte instrumente necesare unei vieți afective sănătoase.
Ateneul Român, Sala Mare
La final, în acel tête-à-tête magnific cu vulpoiul de locotenent, vine și explicația oarecum abruptă a-ntregii sale vieți:
My problem is just the opposite. Born smart, as they say. A blessing, you’d think. I had no real childhood. I was an imitation adult.
‘Cause that’s what was expected of me. Most people don’t like smart people. Most children despise smart children.
So, early on, I had to hide my so-called gift, conceal it from my own brothers and sisters, my classmates, in the service.
Painful, lonely years.
Și ce face adultul Oliver cu mintea în continuare de copil? În clubul acela de genii o bruschează sau ironizează sistematic pe frageda Caroline, o fată deșteaptă foc și foarte drăguță. Dar și mai rău, pe bunul său prieten Bertie, singurul ce-i oferă ceva apropiat de o afecțiune autentică.
Ateneul Român, Sala Mare
Caroline, însă, că merită insistat asupra personajului, e mai mult decât un element pasager – e un Oliver încă neatins de permanentizarea destinului. Are la un moment dat un schimb de replici cu Columbo și, la final, locotenentul îi spune:
Well, you keep thinking, Caroline. I can use all the help I can get.
And anyone who can come up with an idea as good as the one that you just had can also come up with the answer.
And I’m gonna tell you something else. You not only have a terrific mind, you’re also a remarkably pretty girl.
Caroline îi răspunde într-un fel foarte trist, dacă stai să te gândești bine:
You know something, Lieutenant? That’s the very first time anybody ever told me they liked me for my body instead of my mind.
Și iată cum Ceaikovski intră pe ușa din față, pe cea din dos, se coboară pe horn și infiltrează prin acoperiș, căci, în final, rațiunea și stăpânirea îl trădează încă o dată: la insinuarea locotenentului că tolomacul grupului, un oarecare Danziger, a venit cu ideea genială ce-a lămurit mecanismul declanșării pocnitorilor, se dă ca fraierul de gol și-arată cum a făcut, ca un copil ofticos și râzgâiat că nu i se recunoaște întâietatea.
Columbo, vorbind despre munca sa
Întreg episodul este practic o reușită ilustrare a fanteziei lui Ceaikovski, chiar în limite mult mai extinse decât dragostea și erotismul dintre un bărbat și o femeie: Oliver trădează iubirea față de aproapele său de o sensibilitate nediscriminatorie – he liked everything and understood nothing, ucigându-l și declamând cu cinism deasupra cadavrului său: I really did love you, Bertie!.
Cel puțin cinism rece sper că e. Căci, de chiar l-a iubit, atunci acțiunea lui e și mai monstruoasă: când acea iubire intră în conflict cu nevoia de a-și păstra statutul, averea, căsnicia și imaginea despre sine, o sacrifică fără ezitare, neacordându-i niciun fel de valoare morală.
Însumat cu anul de deasupra, avem oameni și societăți capabile de realizări extraordinare, dar nu neapărat de alegeri înțelepte. Iar România, pentru cât de mult a evoluat față de 1888, este în continuare tot înțepenită în aceleași metehne. Cam ca Oliver.
Uimitor la ce-ți zboară gândul de pe scaunul sălii de spectacol… Oare ai măcar de ales, când, stând în rândul trei sau patru, toba mare-ți bate-n piept, viorile ți se furnică pe sub piele ori pianul țopăie pe după urechi? Într-un fel, dacă rămâi fix în sală, aș zice că, deși învăluit de ea, muzica nu-ți spune nimic, ori cât ai căuta să evaluezi perfecțiunea tehnică.
De fapt, cred că ne-am putea însuși întreg programul serii ca o profesiune de credință: un strop de Romeo și Julieta, un strop din spiritul îndrăzneț și ludic al lui Prokofiev și, din când în când, o clipă de gravitate în fața destinului, nu fără intervale de pizzicato.