Nu am ceea ce s-ar putea numi o raportare cultă, rațională vis-a-vis de muzică (de muzică în general și de muzica clasică în particular), adică acel interes și capacitate de-a-ți însuși abilitățile și cunoștințele teoretice necesare pentru examinarea unei opere muzicale așa cum – din lipsa unei mai bune comparații – examinezi la școală un fragment literar.

Sala și scena Ateneului

Nu mă interesează nici măcar istoria muzicii și, probabil inutil de spus, am fost notoriu de inept în a bate ritmul când eram scos în față la muzică, ba, pentru a scăpa de-o grijă, îl băteam la nimereală doar să mântuiesc mai degrabă. Oricum, de caterinca profesorului nu erai scutit nici cu slujbe indiferent ce făceai și nu te spălau nici apele Iordanului după aceea.

Nu, și simt că-mi e pe veci inaccesibil. S-ar putea să fie doar o impresie, însă, e la fel de-adevărat că am o irezistibilă apropiere intuitivă: o dată că simt că-mi poate transmite ceva, mai apoi că treptat îmi pot însuși o parte din ceea ce s-ar putea constitui drept sens tainic, iar asta știu nu descifrând musai acel sens în mod conștient, cât simțind cum enigmatic și uimitor se naște o senzație de mulțumire atunci când se întâmplă. Acest lucru îmi este momentan suficient.

Sala Ateneului – detaliu frescă

Procesul e foarte împleticit, tot caut versiuni ale aceleiași piese până simt c-am strâns tot ce putea fi strâns. Mai greu e până începi și-așa mi s-a întâmplat și cu Simfonia nr. 9 – „Din lumea nouă” a lui Antonin Dvorak: până să găsesc aranjamentul Maestrului Celibidache nu am reușit neam să prinz vreun soi de sfoară de care să-mi ancorez câteva gânduri.

Ei bine, aflându-mă într-una din acele transe exploratorii, mi-a venit brusc ideea și-am și executat-o. Am rezervat ultimele locuri, ce șansă!, apoi am dat fuga la nevastă-mea să-i zic să nu-și facă planuri:

– Muiere, am o veste bună și-una decizi tu cum e.
– Ei?
– Vestea bună e că vineri ieșim în oraș. Ailaltă e că mergem la Ateneu.

M-a privit cu un amestec de mândrie și panică, ceea ce-i de-nțeles. Oarecum panicat eram și eu, căci au trecut nu mai puțin de șaptesprezece ani de când am fost ultima oară la Ateneu, prin Anul Trei de facultate, iar dacă pentru mine situația-i o țâră ironică este pentru că atunci aveam mai puțin timp decât acum fiindcă aveam și cursuri și serviciu, iar acum doar serviciu.

Holul Ateneului

Ateneul este un loc solemn (și, în general, o improbabilă minune simplul fapt că există) și reclamă un respect pe măsură. Mi-am scos, drept urmare, costumul cel bun de la naftalină, costumul – la propriu – de ginerică. Nu săriți, boieri-dumneavoastră, nu-i ceea ce credeți: vedeți, nu mi-a dat mâna să-mi scutur portofelul pentru ceva purtat o singură dată, ci mi-am făcut unul de uz general (motiv pentru care, ascunzând scopul, am scos și-un preț mai bun), deci fără nimic bombastic, doar elegant și-atât.

Sala a fost plină, ceea ce e bine, pentru că aproape goală îți poți pune probleme; aproape plină, însă, îți dă posibilitatea să-ți creezi mental o ambianță de familiaritate: ori sunt suficient de multi culți (ori snobi) ca tine, ceea ce e bine (te simți în companie simandicoasă), ori sunt mult mai mulți culți (ori snobi), ceea ce iar e bine (îți permite să te scoți singur în evidență deasupra celorlalți printr-o oarecare sinceritate a omului neștiutor dar măcar simțitor). Iar locul ocupat de fiecare dintre noi între cele două limite este surprinzător de variabil.

Este poate și cazul – ori cult, ori snob, ori ambele – unui tătăiță un pic ofuscat că ne-am ocupat scaunele atât de târziu (cu un sfert de oră înainte), ridicându-se oarecum înțepat, foindu-se-n sacoul Moncler, prea creponat și cu mâncecile prea lungi chiar și pentru un Moncler. Nu vreau să mă umflu-n pene, mai cu seamă că tot costumul meu a costat mai puțin decât prețul de catalog pentru sacoul lui, dar am mulțumit printre dinți, făcându-mă că nu-i văd iritarea și înlăturând ostenativ o scamă inexistentă de pe manșetele cămășii mele englezești ieșite – raportat la fizionomia mea – fix cât trebuie de sub sacou, adică aproximativ 15 milimetri, lăsând, desigur, să străbată și butonii.

Holul Ateneului – detaliu

Probabil că atracția principală a serii era Concertul nr. 2, în sol minor, pentru vioară și orchestră de Serghei Prokofiev, însă ce m-a atras a fost amintita simfonie. În deschidere – Suita Pasărea de foc a lui Igor Stravinski. Concertul a fost la prima audiție pentru mine și, spre rușine mea, mărturisesc că, măcar pe hârtie, m-a interesat mai puțin – complet nedrept, întrucât a fost excepțional în sensul că a contribuit la momentul mult așteptat:

Dvorak pe viu, interpretat de ceea ce se presupune că e crema cremelor de la noi din țară. Într-adevăr, dacă e să conteze cu ceva opinia unui profan, dirijorul și orchestra au muncit cu bun folos și-au lăsat în urmă cel puțin un om fericit. Cum nu pot comenta din punct de vedere al tehnicii (și nici nu vreau), am să las în schimb un set de înregistrări, tot de la Ateneu, tot cu Filarmonica George Enescu, tot Simfonia a 9-a:

– Partea I – Adagio
– Partea II – Largo
– Partea III – Scherzo Molto Vivace
– Partea IV – Allegro con fuoco

Până la debutul ultimei părți (Allegro con fuoco) deja mă făcusem mic de emoție, doar ca la final să ies un pic mai mare decât am intrat. Nu mi-am imaginat că poate fi atât de copleșitor de frumos să o ascult acolo pe viu, este cu totul altă experiență; indiferent cât de bună este o înregistrare, este totuși o înregistrare: aici și-a avut dreptate Maestrul Celibidache, însă poate că a ratat ținta fiind reticent la a se lăsa înregistrat.

Ca un gând de încheiere, fie că simțim, fie că nu simțim nevoia, e bine să punem rutina-n paranteză, adică suntem datori față de noi înșine să ridicăm privirea din lumesc – din omenesc, prea omenesc – către ceva mai bun, către ceva mai sus, către ceva mai mult. Asta cred că e câte ceva din toate la un loc. Și, din fericire, muzica clasică chiar e pentru toată lumea.