Anul trecut, prin iarnă, Andrei mi-a dat pe la nas un concurs pe etape: Bike 4 Mountains. Propunerea era tentantă – patru munți prin care să ne hurducăim țoaclele (când ele pe noi, când noi pe ele): Iezer-Păpușa, Leaota, Piatra Craiului și Bucegi. Dacă prin Piatra Craiului și Bucegi mai fusesem, primele două erau complet noi.
Astfel, interesul meu pentru concursuri, altminteri teșit, a fost brusc ascuțit și am acceptat fără șovăială. Faptul că Andrei e un tovarăș fain de drum a fost cu atât mai bine, pentru că nu voiam nici să trec precum câinele prin apă fugărit cu ochii spre clasament, nici s-aștept după cineva care stă lăuză.
Am ajuns în Câmpulung cu o zi înainte de concurs, unde am petrecut noaptea la Casablanca. Dimineața următoare, la ora 9, eram deja în fața Primăriei, unde am finalizat înscrierea și ne-am adunat la start. Înțepături la adresa celor care erau deja la birou, poze, neastâmpăr și pronosticuri legate de vreme: norii anunțau destulă ploaie, iar precedentul din ajun le susținea ipoteza.
Încălzirea a fost scurtă și am părăsit repede orașul. Am început cu o urcare spre Plaiul Lereștilor și, mai departe, spre Șaua Argeșel. Am străbătut practic culmea situată între râul Argeșel și lacul Râușor, pe care îl tot zăream când norii se mai risipeau.
Drumul și peisajul s-au schimbat cu iuțeală: de la macadam la pământ, de la drumuri mai largi la poteci înguste, de la tuneluri de pădure la sectoare de culme scufundate-n ceață, având senzația că am evadat în afara oricărei limite de timp și spațiu – eram acolo dintotdeauna.
Prima pauză serioasă am luat-o când Andrei a căzut. Nu rău, dar suficient de spectaculos și ca un soi de repetiție pentru etapa a II-a. A trecut pe lângă mine precum expresul prin gara Ciulnița și, o sută de metri mai departe, l-am găsit culegându-se de pe jos, plin de glod și un pic surprins de noua ipostază.
Mai nedumerit am fost de cum i s-a vârât sabotul de la frână sub jantă. Am încercat să îl scoatem de acolo și prima încercare a eșuat cu degetul meu fiind prins între lama și mânerul unui briceag. Am scăpat ieftin, dacă stau să mă gândesc ca acum 16 ani era să îmi rad o parte din deget deschizând o sticlă de vin într-o tabără.
Am oprit apoi să ajutăm o echipă ce avea probleme cu lanțul. Am schimbat una din zale cu o alta rapidă și am continuat drumul împreună. Aproape de șaua Argeșel ne-am despărțit și o vreme am fost singuri pe traseu.
Într-un târziu, am traversat și Argeșelul, punctând la impresia artistică printr-o scurtă porțiune parcursă prin albia râului. A urmat o urcare aspră pe care am făcut-o (abia) pe lângă biciclete: era o combinație bombă între înclinație mare, nămol și pietre. Am trecut apoi șaua Țefeleica și, după încă o porție de cărat bicicletele, am ajuns la punctul de hidro-alimentare de la stâna identic denumită.
Cașcaval, apă, ceaiuri energizante și alte feluri de haleală dătătoare-de-forță. Astfel, precum lui Greuceanu salvat de corb, ne-au revenit și nouă forțele și, plini de aplomb, am început o primă coborâre pe un drum forestier pe care l-am urmat până la Pleașa Căpitanului.
Priveliștea, la fel de volatilă, a avut și multe accente triste conturate de urmele unor despăduriri masive (încă nu am găsit munte fără urme de drujbă). Am făcut, însă, mai multe pauze că, deh, deja simțeam oboseala în vine, context în care al doilea punct de alimentare, de la Mateiaș, a fost mai mult decât bine venit.
Am traversat drumul național și, după o coborâre rapidă între curbele de nivel, am intrat în ultima parte a etapei, printr-o pădure de foioase. Acolo, hiperventilat un pic, am lăsat magaoaia slobodă și am ajuns la rândul meu să iau o porție de mâl. M-am adunat repede și, după încă douăzeci de minute am trecut linia de sosire.
În total cursa a durat mai bine șapte ore. Am spălat bicicletele, am socializat la pasta-party-ul oferit de organizatori și am plecat spre Cabana din Brazi, unde am petrecut ce-a de-a doua noapte.