Odată adus materialul într-o stare cât de cât negociabilă, a trebuit să-și înfrunte în sfârșit destinul nu de grămadă de scânduri cu panaș, ci de carcasă bine închegată. Primul lucru de stabilit a fost, așadar, modalitatea de îmbinare. Pentru partea de sus – îmbinare în coadă de rândunică aleasă în primul rând pentru capacitatea de aplicare a unei forțe uniforme de prindere, dar considerentul vizual nu e de lepădat.

Corpul de servantă

Le-am tăiat cu mașina de frezat folosind șablonul Leigh D4R Pro; pe scurt, e un șablon bun, dar nu-și justifică marca Pro așa cum vine în pachetul standard din cauza faptului că nu conține niciun element ajutător de captare a rumegușului. Or, freza produce mult și cu energie cinetică mare, deci după fiecare piesă frezată consumi triplul timpului pentru curățenie.

Există un excelent kit suplimentar ce captează 99.99% din deșeuri și cu un aspirator modest de uz industrial, kit ce ar fi putut fi vândut cu șablonul la un preț poate mai bun decât luate separat, dar poate că și acolo Serviciul Financiar intră cu bocancii peste ingineri.

În plus, ajustările necesare, specifice metodei în general și nu sculei în particular, pot să ducă timpul de lucru peste tăiatul manual, deci la nivel de hobby, cum e cazul meu, se discută doar prin prisma unui oarecare entuziasm, unei oarecare curiozități.

Teste de calibrare

De rezultat sunt foarte mulțumit, fiind nevoie doar de retușuri vizual minore; cozile în sine le-am făcut aproximativ o cincime de milimetru în relief pentru a le putea aduce la cotă cu rindeaua. Ca idee, au fost necesare patru teste de calibrare.

O canelură, sculele folosite și o bucată pentru exerciții

Expunerea îmbinărilor ca expresie vizuală, că veni vorba, este o apucătură mai recentă: piesele vechi le ascundeau sub decorațiuni aplicate, întrucât erau privite ca un element pur structural, pur funcțional, deci dacă strângea bine era bun, nu conta să fie și perfect vizual ca o cărare prin păr trasată cu telemetrul laser.

Cât de exploatabilă este îmbinarea ca punct artistic se vede în piese simpliste precum cele făcute de Ate van Apeldoorn. Deși nu sunt musai adeptul acestui trend minimalisto-brutalist, recunosc că mobilierul lui este foarte reușit fiindcă a compensat simplitatea constructivă prin utilizarea, bunăoară, a lemnului de pin și prin expunerea detaliilor ca îmbinări în dinți sau în coadă de rândunică.

Toate nuturile necesare

Lemnul de pin este în mod deosebit de potrivit deoarece are o fibră de-a dreptul dilibau, iar grupat în panouri asamblate din bucăți nu mai acceptă foarte multe decorațiuni aplicate. În mod ironic, deși desconsiderat de către mulți este nu doar mai scump decât esențe delicate cum e fagul, ci și mai greu de lucrat, inclusiv de finisat cu soluții penetrante colorate precum baițul ori uleiul.

Parte din ansamblul plintelor

Așadar, revenind la dulapul meu, pentru a evita aspectul excesiv ordonat am decalat aleatoriu elementele din șablon, astfel încât a ieșit mai degrabă vernacular, un fel de sprezzatura dacă ar fi să doresc a epata un pic de harneală cultivată. Și doresc.

Și mai multe îmbinări și combinări

Pentru partea de jos și pentru polița intermediară ce delimitează spațiul dedicat sertarelor – îmbinare canelură cu falț aleasă, în primul rând pentru aliniere. Aceasta presupune tăierea unei caneluri (sau nut) cu lățimea egală cu o fracție din grosimea piesei ce va fi primită într-însa, iar piesa respectivă trebuie să prezinte un falț:

– de aceeași lățime cu adâncimea canelurii;
– și adâncime egală cu grosimea sa minus lățimea falțului.

Ansamblul plintelor

Motivul de căpătâi pentru care am ales această variantă în detrimentul celei mai simple este că formează niște umeri ce se opun flexiunilor pe orizontală ale polițelor și, mai important, deformării de tip paralelogram.

Materie primă pentru separatorii interiori

Al doilea motiv a fost de natură estetică, umărul ascunzând perfect una dintre muchiile canelurii. Toate nuturile au fost tăiate nu doar manual, ci cât se poate de manual, așa cum prezintă aici domnul Sellers:

– am delimitat lățimea cu un cuțit;
– am dăltuit pe urmele de cuțit + adâncire venind dinspre interior;
– am tăiat cu fierăstrăul pe urmele definitive astfel formate;
– odată canalul format, am înlăturat cu dalta prisosul rămas în mijloc și am continuat până aproape de fund;
– în sfârșit, am finalizat cu rindeaua de adâncime (router plane în engleză, drâmba sau ghimbardă ca denumiri populare).

Polița din stânga

Se înțelege că au existat erori; după cum se vede, am zgâmboit conturul de cant al uneia tot lovind cu lama rindelei din neatenție, dar sunt mulțumit de rezultat. Este ceva foarte plăcut de privit, după cum zice și domnul Sellers, este tâmplărie adevărată, dar nu în sensul de fason, ci simți că participi la proces cu toate simțurile și îndemânarea disponibile.

Operațiunea Meșa

Din păcate, pentru a constrânge corectarea unei părți din curbura rămasă în panourile laterale (suficient de mică încât să poată fi constrânsă!), a trebuit să plusez cu șuruburi din lateral atât pentru polița intermediară, cât și pentru cea de jos.

Le-am astupat cu cepi, doar că la una din părți am uitat bormașina dată pe cuplu prea mare și am cam dat în suprafață precum surdu-n clopot, lăsând în urmă o gaură prea mare cu marginile vătămate, căci mi-a și plecat șpiralul oleacă la plimbare. Prea mare pentru cepi, prea mare pentru chit…

A se observa panoul aplicat de jos

Operațiunea Meșa și altele la fel de speciale

Prima încercare a fost să aplic o meșă sculptând un locaș pentru ea deasupra șuruburilor. A fost rezonabilă, adică deloc oribilă, dar nu m-a dat pe spate; a doua încercare a fost să tai niște plăci frezate apoi cu un tipar decorativ și să le aplic în partea de jos astfel încât să acopere șuruburile, deci și zona afectată.

Curățarea unor urme de lipici

Și dacă am pus pe o parte, a trebuit să pun și pe cealaltă. Le-am fixat cu șuruburi dinspre verso, precum și cu adeziv, pe o distanță de 75mm undeva în zona centrală, întrucât se află în răspăr cu fibra feței corpului.

Se vede treaba că am fost într-o zodie proastă, căci Operațiunea Meșa a fost doar începutul: unul din separatorii sertarelor a plecat după fentă cu tot cu șurub și m-am prins abia prea târziu. Din fericire nu mi-a afectat cu nimic montarea glisierelor, fiindcă panta reală a fost suficient de mică încât să se încadreze în jocul permis în mod natural de modelul cu bile folosit.

Și polița din dreapta montată

Evident că două săptămâni, zi de zi, m-a pus într-o dispoziție cât se poate de putredă, ca și cum nu mai exista decât acel defect. Asta până, și nu-mi vine să cred c-o spun, am dat, din fericire, tot o gherlă demnă de letopiseț, la fel de irelevantă și cât se poate de la fel de enervantă. Iată ce și cum s-a petrecut de plâng și caii de la dric.

Detaliul de tranziție

Baza – plintele față, spate și traversele dintre ele – am construit-o separat și la montaj am pus-o ușor în câș din varii motive, dar în mare deoarece m-a furat teșitura din față, așezând-o la ochi în loc să mai verific cu echerul… Partea bună e că-n față nu se cunoaște, că doar nu pomană m-am păcălit.

Partea proastă e că-n spate a trebuit să lucrez ca pe cord deschis pentru a putea face să arate un pic mai bine ceva ce oricum nu se va vedea niciodată: diferența de profunzime. Așadar, am pigulit cu o rindea ce aduce mai degrabă a daltă cu talpă, căci n-are deget și lama iese slobod la înaintare, până când vizual nu mai pare că s-a petrecut ceva suspect. N-are rost să intru-n detalii de câte ori am reușit să smulg fibra, bănuiesc că se-nțelege din natura rindelei. La final, e drept, am uniformizat cu un șlefuitor delta.

Cepi pentru mascarea șuruburilor

Una mie, una ție

În ceea ce privește carcasa, singura certitudine era că va exista o zonă a sertarelor separată de acea poliță și compartimentată în trei și că va exista un separator median pentru volumul principal din simplul motiv că trebuia să pot planta pe ceva panoul decorativ dintre uși.

Zona centrală a panoului din spate

Dacă ar fi fost un dulap destinat bucătăriei, probabil că m-aș fi mulțumit doar cu un alt rând de polițe și atât, ar fi putut primi lejer vesela pentru un regiment. Așa, pentru uz în camera de zi, necesita o împărțire mai studiată. Nu cu mult, că altfel scopul dulapului ar fi devenit pur și simplu stocarea materialelor ce-l compun.

Am împărțit fiecare volum pe baza raportului φ (sau, mai simplu notat, s), adică proporția de aur, cu valoarea s = 1.618: fiind dat un segment de dreaptă D, este împărțit în două segmente a și b, astfel încât:

Gata și panoul din spate

Evident că am rotunjit, evident că raportul se calculează admițând că grosimea noii polițe va mânca din spațiul alocat unuia din segmente și evident că nu a fost neapărat întâia mea alegere, ci am trecut prin mai multe proporții canonice până când dimensiunile rezultate au avut și relevanță practică.

Pe partea stângă am lăsat segmentul mare jos și cel mic sus, pe partea dreaptă am procedat invers, deci nu am o simetrie supărătoare. Pe stânga am subîmpărțit lungimea cu doi separatori de 50mm înălțime, deci doar parțial pe verticală, ca o delimitare pentru lucruri mici; pe dreapta am subîmpărțit lungimea tot cu doi separatori, dar pe toată înălțimea, astfel încât va exista susținere pentru lucrurile grele de sus.

Iar înainte de-a trece la confecționarea panoului din spate am montat la îmbinările inferioare dintre polițe și lateralele lor câte un profil ca o prismă triunghiulară, cu fața de atac teșită spre interior. Nu doar că împiedică înghesuirea obiectelor spre pereți, dar, fiind un dulap mare, îndulcește tranzițiile interioare.

Fotogenic

Cei din urmă vor fi cei dintâi

Panoul din spate este tot din lemn masiv, format dintr-un cadru și mai multe profile verticale. Spre volumul principal cadrul afișează 75mm, iar fiecare profil vertical are, ignorând restul distribuit înspre elementele din laterale, și el 75mm, mai puțin cel din mijloc ce are 168mm (75mm de fiecare parte a separatorului median + 18mm grosimea separatorului). Ideea, pe scurt, era de a păstra și aici modulul de 75mm planificat inițial, măcar pe zonele imediat vizibile.

Ăsta e separatorul problemă, e mai puțin grav decât pare din cauza lentilei

Pentru profilele verticale am folosit niște cherestea luată de la MAM Bricolaj, tot esență moale, tot rășinoase, dar nu pin. Nu cunosc specia, m-a interesat că are o textură foarte frumoasă și că este foarte ușoară, aproape la fel de ușoară ca Salix Alba – salcia albă.

Îmbinarea n-a fost chiar ca la carte, din varii motive, dar în mare fiindcă nu eram tocmai la curent cu toate aspectele mișcării lemnului după finisare. Iar dacă nu-mi fac mari griji este pentru că tot lemnul este aclimatizat și deja în echilibru cu umiditatea relativă locală. Totuși, din când în când mai verific.

Nu tre’ să mă credeți pe cuvânt, dar n-a ieșit nici pe jumătate rău

A umbla cu pinul stejărit

În principiu aici s-ar fi încheiat construcția servantei, dar m-a râcâit un pic întrebarea cum va sta oare dulapul de deasupra astfel încât să nu comprime fața de sus. Nefiind foarte sigur că acest lucru ar putea fi evitat fără o amprentă ridicolă (ceea ce nu doream căci mi-ar fi sabotat spațiul liber intermediar), am improvizat aplicând un strat de stejar format din rigle de 75mm, astfel:

– unul în stânga, unul în mijloc, unul în dreapta orientate vertical;
– între ele câte trei plasate orizontal.

Blatul de stejar în lucru

Luându-mi între timp seama, le-am prins cu dibluri de lemn și adeziv doar pe mijloc, în rest ele sunt independente, mai cu seamă cele trei verticale, fiind în definitiv perpendiculare pe fibră, deci în conflict dimensional.

Reglaje

În treacăt fie spus, aș putea invoca o oarecare scuză că-s doar un ageamiu la nivel de hobby (deși ar fi una foarte slabă), problema e că-s indivizi cu super-ateliere ce dau pe piață soluții tehnice de genul tragem o ștangă de oțel prin lemn ca să nu se curbeze ori vând neironic mese din rondele de trunchi. Semn că abuzul cu ignoranța, vorba înțeleptului, chiar se țin într-un toiag.