M-am trezit cu capul greu a doua zi de dimineață. Nu era vreo cauză fiziologică la rădăcina stării, ci mai degrabă faptul că devenise neîncăpător pentru atâtea gânduri care zburdau în neștire precum o gloată de copii prin curtea școlii. În plus, tropăiam de nerăbdare să plec din nou la drum, însă cu micul amendament că ținteam musai către o zonă uscată, cu obscen de mult soare. În definitiv doar nu era să zac lăuză atâtea zile.

Poiana Sibiului

Nu îmi doream altceva decât să merg, să merg și să tot merg; fără vizite, fără muzee, fără obiective și fără discuții inutile. Așa că am schițat un traseu pe șosele cât mai absconse și m-am înhămat singur la drum. Mă rog, nu chiar singur, căci până la vetusta Rupea-Gară mi-a fost tovarăș fidelul 1745.

De la Rupea la Nucet

Altceva în afară de drum nu prea m-a interesat. Și alte pauze în afară de adăpat și mâncat nu prea am făcut. Am ținut drumul cât am văzut cu ochii, sat după sat, deal după deal, curbă după curbă. Chiar și-așa, a fost greu de ignorat aerul trist și greu în care zac astrucate majoritatea așezărilor întâlnite.

Biserica fortificată din Felmer și ruinele școlii luterane

Situația se regăsește pretutindeni: case, mai cu ștaif sau mai modeste, zac ori părăsite, ori locuite de nevrednici proprietari surogat. Ca o notă ironică, din loc în loc, câte o cruce dărăpănată zace înfiptă pieziș în pământ, contribuind un pic la atmosfera ca de sat fantomă. Cât despre fântâni, foarte rar am văzut câte una, iar acolo unde se aflau, ori erau secate, ori apa era bună doar pentru dobitoace.

Undeva între Rupea și Felmer

Au, însă, savoarea lor, neștirbită de timp, vremuri sau praf. Și nu mă refer la bisericile fortificate care au devenit cel mai puternic cârlig în unele locuri. Printre altele, m-au fascinat ulițele late, atât de late încât fiecare casă avea propria peluză. Ba mai era loc și de un mic curs de apă ori de pâlcuri de sălcii plângătoare.

O după-amiază leneșă

Dar, dacă aș fi întrebat ce am văzut și unde, nu aș putea spune. Și nu pentru că totul se scurgea cu repeziciune, deși se scurgea, ci pentru că acolo e o altă percepție a timpului și – mai ales – a spațiului. Limitele se dizolvă discret in puzderia de coline a Podișului Transilvaniei, care copleșește prin modul frapant în care nemărginirea este exprimată prin forme finite.

Micul sector de la Sud de Cincu

Cum ar fi, spre exemplu, un mic drum de pământ care leagă DJ105 și DJ105A, la Sud de Cincu. Nu mai lung de 3 kilometri, lasă în urmă o poiană cu o groapă de gunoi improvizată și traversează în urcare o limbă de pădure. Percepția timpului petrecut acolo, ba patinând prin băltoace, ba evitând crengi cu ghimpi, a fost cu mult peste jumătatea de oră cât probabil durase traversarea.

Silueta Carpaților a fost vizibilă din multe puncte

Culmea, suma tuturor acestor timpi dilatați a fost o zi pe care nici n-am simțit-o cum a trecut. Ajunsesem pe seară în valea Hârtibaciului, având alături fosta linie îngustă ce lega odată Sibiul de Agnita. Acum, deși circulația curentă este închisă, o asociație încearcă să îi ofere un nou viitor. E fascninant să le urmărești evoluția și mai ales rezultatele.

Sat

Am făcut o scurtă oprire și am fotografiat gara Cornățel și am continuat spre Nucet. Plasat chiar pe versantul opus al dealului, este complet izolat, chiar dacă foarte aproape de Cornățel. În fine, acolo voiam să înnoptez la pensiunea Biohaus, una din puținele din zonă.

Dupa sat

Am ajuns la poartă precum un cățel plouat căutând adăpost. Oboseala îmi transformase creierul într-o conopidă și îmi simțeam pleoapele atât de grele încât nu mi-ar fi stricat un cric să le susțin. După ce au expediat cățelul care mă întâmpinase, i-am rugat dacă mă pot primi cu cortul, cu o masă și un duș.

Linia Sibiu – Agnita

„Apăi dacă tot ai venit până aici, nu te putem lăsa pe-afară”, veni răspunsul plin de candoare. Mi-a placut de ei din prima. Cortul l-am montat sub un nuc mare, iar masa am luat-o pe terasă, în aer liber, cu deschidere spre un colnic – în față – și o rariște  pe partea stângă. Mâncarea a venit ca o mănușă peste toate astea și la final eram atât de plin încât mi-ar fi trebuit niște rotile pentru a mă deplasa.

Podul de la intrarea în gara Cornățel

De la Nucet la Săliște

M-am târât din cort precum o șopârlă în timp ce soarele se insinua încet printre dealuri și șuvițele de ceață. Nu am zăbovit mult după micul dejun și mi-am reluat călătoria, continuând pe drumul prăfuit spre Roșia și apoi spre Vurpăr. Dimineața era încă răcoroasă, așa că am ținut un ritm extrem de bun: până să se încălzeacă deja eram aproape de pădurea întinsă la Nord-Nord-Est de Sibiu.

Dimineața în Nucet

Pădurea aceasta a fost o pădure ca oricare alta, evident, dacă ar fi să privim lucrurile cu detașare. Dar nu este cazul. Pentru mine, ca unul care s-a scufundat în bălțile de pe drumurile sale, care s-a odihnit, a mancat și s-a lăfăit la umbra sa, care s-a scăldat în soarele filtrat prin răreturile sale, ei bine, pentru mine a fost oricum mai puțin obișnuit, ci o continuă bucurie, la fiecare cot de drum sau la fiecare ghimpe care mă zgâria.

Cortul de sub nuc

Evident, și tăietorilor probabil le-a stârnit ceva sentimente profunde, de vreme ce aleseseră să își care copacii acasă cu mai multe camioane deodată. Baza era în Pădureni, lângă Slimnic, chiar la baza coborârii din pădure. Și când zic bază mă gândesc la cele alte câteva camioane parcate acolo.

La intrarea în pădure

Mai departe, din Alămor am urcat pe o șosea de culme care ocolește Măgura Alămorului. Este un sector cu panorame foarte frumoase oriunde te-ai uita: ici un câmp cu flori sau o pășune, colo o vale mică sau o pădure și, în depărtare, siluetele munților Cindrel și Făgăraș.

Culoare

Masa de prânz am luat-o foarte târziu, în jur de ora 6, în aglomeratul restaurant de lângă Miercurea Sibiului. Am hotărât să trag pentru Poiana Sibiului și să mă orientez de acolo unde să înnoptez. Mai greu la deal, la început, după o porție monstruos de mare de cartofi prăjiți și un șnițel tare gras.

Coborând spre Pădureni

De sus am avut o priveliște inversă față de cea de mai devreme: puteam zări dealul de pe care tocmai coborâsem cu câteva ore în urmă, dar și alte câteva culmi în depărtare, luminate alb-gălbui în lumina apusului.

Drumul de pe culme

În sat am găsit o cișmea de unde mi-am refăcut rezervele de apă. Cât am dus procesul la bun sfârșit, am fost chestionat de niște babe foarte dichisite în legătură cu sorgintea și destinația mea. Păreau relativ contrariate de ce ar face cineva așa ceva, dar nu au comentat.

Vedere din Poiana Sibiului

Timp mai era suficient – cam două ore de lumină – așa că am coborât până în Săliște via Rod și Tilișca, pe valea Râului Negru. Pisica a zburat ca niciodată și în puțin peste trei sferturi de oră eram la poarta Sălișteancăi. Acolo am pus cortul, după care am ieșit la o scurtă plimbare prin centru, cuprins de fervoarea evenimentelor organizate cu ocazia zilelor orașului.

Decor de bun gust de ziua orașului Săliște

De la Săliște la Sibiu

A fost o zi scurtă. Ar fi trebuit să fie mai lungă, însă avântul din ziua precedentă mă adusese mult mai aproape de final decât planificasem inițial și nici nu am mai avut apoi inspirația de a-l prelungi. Pe cale de consecință, m-am mulțumit cu ciotul rămas: Săliște – Sibiel – Gura Râului – Camping Valea Ștezii – Rășinari – Sibiu.

Tramvaiele din Rășinari – trase pe linie moartă

Am mers ca un bezmetic, cu o excepția opririi în Rășinari pentru a băli la tramvaiele trase pe linie moartă. Până-n prânz eram deja la un hostel din Sibiu și zăceam leneș în pat.

Alte ture prin zonă

Ardeleni de ocazie – o tură de două zile prin județul Sibiu