M-am trezit cu capul greu a doua zi de dimineață. Nu era vreo cauză fiziologică la rădăcina stării, ci mai degrabă faptul că devenise neîncăpător pentru atâtea gânduri care zburdau în neștire precum o gloată de copii prin curtea școlii. În plus, tropăiam de nerăbdare să plec din nou la drum, însă cu micul amendament că ținteam musai către o zonă uscată, cu obscen de mult soare. În definitiv doar nu era să zac lăuză atâtea zile.
Nu îmi doream altceva decât să merg, să merg și să tot merg; fără vizite, fără muzee, fără obiective și fără discuții inutile. Așa că am schițat un traseu pe șosele cât mai absconse și m-am înhămat singur la drum. Mă rog, nu chiar singur, căci până la vetusta Rupea-Gară mi-a fost tovarăș fidelul 1745.