Se aude fluierul controlorului, iar la scurt timp măgăoaia emite un semnal prelung ca un urlet de pradă, apoi se urnește leneș, cu o zvâcnitură. Roțile calcă ușor peste șinele pline de riduri și gropițe – ca și cum n-ar vrea să-și strice lucitoarele bandaje. Croșetează cu aceeași teamă labirintul de macazuri controlate de o mână nevăzută ce se plimbă – probabil neobosit – peste claviatura unui calculator în timp ce ființa umană de care este atașată soarbe cu o față buhăită dintr-o cană de cafea.
Apus la Coronini
Garnitura cărată în spinare de aceste roți părăsește, într-un târziu, Gara București Nord, în timp ce dinamurile antrenate de aceleași discuri metalice trimit fluxuri ordonate de electroni către diversele componente electrice ale vagoanelor: lumina albă și rece a becurilor o completează pe cea naturală, iar aerul condiționat tușește leneș, deși este absolut inutil în răcoarea unei dimineți la final de Aprilie Nebun.
Rând pe rând am trecut de triajul dezolant din Videle, de sonde părăsite, de blândele coline ale Câmpiei Boianului, pe podul zăngănitor de peste Olt, printre suburbiile sordide ale Craiovei, ne-am cățărat cu sufletul la gură peste dealul Balota și am tivit fidel linia țărmului Porților de Fier. La Orșova ne-am părăsit tovarășul de drum, iar dânsul a urcat mai departe prin poarta Timișului și Cernei, către Budapesta.
Nu se poate articol despre Banat fără cap de Decebal
Udeală mare, mon’șer
Ne-am întins pe peron ciolanele și bicicletele, pe care le-am inspectat conștiincios după ce-am montat la loc roțile scoase din rațiuni de transport. Planul pentru dânsele – și pentru noi, de altfel – era ambițios: execuția unei volte care să cuprindă Munții Almăjului cu tur prin Defileul Dunării și retur prin Valea Almăjului pe parcursul a trei zile.
Era încă soare când ne-am așternut la drum și părea că speranțele noastre de vreme bună nu au fost doar o vană turpitudine. Totul, însă, până la intrarea în Cazanele Mici: nori ca niște găluește, cu aspect ștrengar și nevinovat, începuseră să se strângă, cuprinzând mai întâi malul sârbesc.
Nici fără frumosul golf al Dubovei
Cerul s-a transformat apoi într-o masă gri cu pistrui albastre prin care-și făceau loc fragile coloane fotonice care, între pereții stâncoși care ne priveau parcă pline de reproș cu fețele lor smede, aruncau o urmă de optimism. Nu acea varietate care înteține în mod absurd o speranță deșartă, ci acel „ne vom revedea cu bine de partea cealaltă”. Apoi au dispărut.
Canonade se-auzeau din depărtare cu tonalități în creștere. O scurtă repriză de picături, complet suportabilă, ne-a testat răbdarea. Noi, la rândul nostru, am încercat proverbiala mare cu proverbialul deget și am urcat pe Ciucaru Mare, un excelent loc panoramic deasupra Dunării. În acea zi, în acel loc, marea aortă a Europei arăta precum un borhot de vise zadarnice într-un canion al neputinței.
Borhotul din Cazane
Micul nostru grup intrepid a ponit iar la drum pe o ploaie care, de data asta, nu a mai fost doar un avertisment, ci s-a dezlănțuit de parcă ar fi-ncercat să acopere, să ascundă, să spele ceva. Picăturile de apă și cocoloașele de grindină ropoteau pe cască de parcă ar fi fost zeci de bobârnace de la tot atâtea mâini, primite simultan; aerul devenise deja semilichid, iar noi doar la un pas de saltul evolutiv către om-amfibie.
Pojghița de apă care filma asfaltul era aruncată înapoi ca un evantai curbat care se-mprăștia pe cadru, în pantofi, îmbiba ciorapii și depozita între degete firicele de nisip, se scurgea de pe pantalonii impermeabili care acum nu mai aveau niciun scop precis, inundau camerele rulmenților și se prindeau în horă cu bilele și, în sfârșit, cele mai îndrăznețe, ne stropeau fețele.
Un câine visător pe Ciucaru Mare
Deasupra noastră, dantelăria verde a stâncilor era mângâiată de către care vântul umbla dintr-un versant în altul precum un bețiv din gard în gard. Cu dânsul, fiori reci șerpuiau pe sub haine, sub care, altminteri, se menținea o temperatură ca de furnal sub impulsul efortului susținut.
În tot acel malaxor de senzații, de efort, de adrenalină, oftica de la început s-a preschimbat în bucurie și extaz; ploaia nu mai era un dușman ci doar o altă față de pe același poliedru de stări ale naturii, care, ca orice ființă, are toanele și trăirile ei și care trebuia acceptata ca atare; daca nu din alt motiv, măcar că oricum nu aveam de ales.
Privind spre Moldova Nouă
După aproape cinci ore de ploaie continuă, în apropiere de Coronini, ploaia s-a oprit, iar norii s-au rărit suficient cât să putem admira crâmpeie din apus. Era mult-așteptatul amistițiu. Acolo am și rămas, de altfel, la Happy Fish, după ce reușisem să rezervam două camere cu două ore în urmă.
Camerele curate s-au umplut rapid de haine întinse la uscat care pe unde s-a putut, iar aerul s-a îngreunat de umezeală și miros de sudoare amestecată cu nisip. Nici gustările rapide formate exclusiv din batoane nu ajutau la ozonificarea aerului. Ne-am schimbat și am coborât la masa; eu, neavând papuci de schimb, am coborât desculț. Noroc cu ciorapii în plus.
Dezolare
Ciorba și-a meritat reputația: am savurat fiecare lingură cu voluptate și nici cafeaua nu a fost rea deloc. Și, în timp ce basculam lingurile de zeamă spre esofag, încercam să-nțeleg de ce-i zice Happy Fish: în definitiv, orice pește intră acolo (viu sau miruit) sfârșește ori ciorba, ori grătar, ori file pane. Să dea oare-n clocot cu zâmbetul pe buze? Eu cu siguranță am dat pe spate în acest fel.
Intermezzo. Mici Ironii
Dimineața aerul devenise de-a dreptul imposibil de respirat. Am deschis geamul un pic si parcă nu puteam face față la atâta oxigen deodata. Rufele se uscaseră și ele cât putuseră, însă probabil atmosfera era mult prea saturată pentru a putea absorbi tot, astfel că o parte din echipament era încă ud.
Zig-zaguri prin padure
Afară era iar înnorat. Nu ploua, dar erau semne că se va întâmpla. Am reparat două pene la biciclete, le-am curățat și uns și am plecat la drum, traversând mai întâi pustietatea de lângă Moldova Nouă, pustietate flancată de un masiv estropiat – o fostă carieră. Peisajele industriale părăsite dau întregii așezări un aer deprimant și, cu excepția unor cartiere mai vechi, oamenii par mai degraba surghiuniți acolo decât veniți din proprie inițiativă.
Aveam două variante aici de a face traversarea spre Sasca Montană: una prin Padina Matei, iar cealaltă câțiva kilometri mai la vest, pe o vale paralelă; ambele se intersectează la 1 kilometru de Moldovița. Prima e mult mai frumos de parcurs, dar presupune o diferență de nivel și o distanță mai mari. Cum era clar că trebuie să menținem ritmul cazon din ajun, am ales calea mai scurtă.
Detaliu
Ironia a făcut că ne-am rătăcit și, astfel, am irosit patru kilometri din avantajul câștigat. În rest, majoritatea drumului până-n Cărbunari a fost o urcare lungă și molcomă prin pădure. Liniștea deplină nu a fost tulburată decât de vânt, care, din când în când, se foia printre frunze. Aroma cruda și verdele proaspăt al pădurii erau singurele care trădau luna, căci foliajului era deja în deplinătatea forțelor.
Ajunși pe platoul pe care se află satele Știnăpari și Cărbunari am fost iar prinși de ploaie. Ne-am echipat. Am decis că nu are rost să așteptăm să se oprească și am coborât direct. A fost o ploaie caldă (asta sau eram noi atât de încălziți încât aveam propriul microclimat) și coborârea teribil de plăcută, tot prin pădure, dar și pe lângă câteva zone stâncoase.
Cărbunari
Adulmecam primăvara, țărâna și creierii încinși de atâta concentrare la drum. Absorbeam zgomotul combinat de cauciucuri rulând pe asfalt într-un chip teribil de monoton, perturbat doar de ocazionalele mici derapaje în curbele strâns luate, ropotitul picaturilor de ploaie pe casca și pelerina, tunetele și foșnetul arborilor, scârțâitul frânelor și, desigur, ronțăitul strident al cricheților din butuc.
Apoi s-au derulat pe lângă noi, la fel de rapid, casele din Sasca Montana, povârnișuri ciuntite, alte sate, alte câmpuri întinse și ne-am găsit pe neașteptate la poalele muntelui, încadrați pentru Oravița. În scurtele răgazuri admiram culmile înconvoiate de nori și ceață, precum și soarele care se căznea să răzbată.
La poalele munților
Desigur, odată ajunși la cazare, vremea s-a îmbunat: ploaia a contentit, norii au fugit care încotro, soarele și-a umflat pieptul cu fală și un curcubeu ponosit s-a ridicat peste granița româno-sârbească. Ca și cum toate resorturile necesare ar fi fost pregătite pentru această schimbare, nemailipsind decât sosirea noastră la Pajura.
De o plimbare cu alpinistul pe drum de fier nu mai putea fi vorba, dar o scurtă vizită la gară tot am făcut. Oravița, cu tot trecutul ei eclatant – din care gara și linia spre Anina fac parte – este subjugată aceleiași sărăcii și mizerii, elemente care par să fi devenit legitate în oricare punct cardinal ai privi.
Gara din Oravița
Un pic de noroc. Alex se grăbeste în van
Dimineața a început însorită și a continuat înnorată. Era începutul sfârșitului turei noastre, ultima etapă, cea spre Herculane, de departe cea mai ambițioasă din cele trei. Chiar și așa, ne-am permis o dimineață leneșă, ca și cum ar fi trebui doar să facem o scurtă promenadă pe straße.
Un melc, încercând să traverseze DN57B
Am ieșit pe centura Oraviței. Nu pentru că așa am fi vrut musai, ci pentru că pe acolo ne-a zis Bikemap că ar fi mai bine și nu am stat să mai revizuim. S-a dovedit o alegere bună: trece pe deasupra cracului estic al așezării și oferă o panoramă frumoasă, umbrită doar de gunoaie și de cei câțiva câini care ne-au încăierat.
Mai sus, deasupra orașului, pe un mic platou, stă cocoțat sanatoriul Marila. La prima vedere, de mai jos, părea mai degrabă cu un loc destinat exterminării, nu vindecării. Impresia a fost menținută și îndeaproape, ba chiar adâncită, odată ce am văzut că spitalul era încă în funcțiune. Bucăți întregi din partea de sus a clădirii stăteau să cadă și se puteau vedea cu ochiul liber zeci de ferestre lipsă. Într-adevăr, județul nu putea avea un rege mai bun al dezolării.
În apropiere de Colonia Crivina
Iar dacă Marila e regele, atunci Colonia Crivina este șambelanul său. Numită și Orașul Nou, fusese locul în care au fost strămutați toți lucrătorii la o centrală de lângă Anina, pe bază de șisturi bituminoase. Colonia și centrala – ambele dezafectate sunt în apropiere de DN57B, dar nu sunt singurele artefacte ale eșecului: lacul Gura Golumbului de pe valea Minișului și ceea ce ar fi trebuit să fie lacul Poneasca (neumplut niciodată) furnizau apa necesară.
Reușisem în acel punct să depășim plafonul noros, care se strângea ca un clește în spatele nostru. Am coborât în valea Minișului, îngustă, înverzită și stâncoasă, prin care simțeam că merg ca printr-un tunel. Lungul defileu suferea – pare-se – de pe urma faimei nou-dobândite: cascada Bigăr era plină de păsăret pestriț venit în vizită.
Aspect pe valea Minișului
Ne-am alăturat și noi. Ce-i drept, locul e foarte frumos, numai că imposibil de savurat în așa condiții, motiv pentru care nici n-am zăbovit foarte mult. Am efectuat o scurtă plimbare până în amonte și am revenit la drum.
Eu voiam musai să prind trenul de 5 amiaza, așa că m-am detașat de grup și am pornit val-vârtej printre întinsele câmpii ale văii Almăjului, printre defileele ce le unesc, peste dealurile ce le separă și pe lângă câinii ce le latră. Din spatele meu – muma zmeului cel mare. Din stânga – muma zmeului cel mic. Ambele m-au ajuns la Iablanița, dar, cu un ultim șiretlic, am evitat frontul de furtună pe un drum ce probabil a fost folosit la construcția noilor tuneluri de cale ferată.
Cascada Bigăr sub o ipotenuză de umbră
Evident, am pierdut trenul, dar măcar am fentat urgia. Furtuna m-a prins la adăpostul gării, unde am rămas până când au sosit și ceilalți. Am mâncat împreună la un restaurant de la șosea și am făcut un mic tur prin Herculane. Cazare nu am găsit, așa că ne-am arajat locuri la trenul de noapte.
Dimineața următoare – senină și superbă – îndemna la încă o zi de bălăurit. Dar, asemeni unei sirene care ademenește marinarii spre pieirea lor, așa și această lumină ispititoare ne-ar fi atras către ceva mult mai puțin plăcut: pe amiază, zăgazurile cerului s-au desfăcut cu și mai mare generozitate, oprind inclusiv circulația trenurilor.
Fârșit
Referințe și alte relatări
Un mic montaj făcut tot de Andrei