Am petrecut drumul până la Racoș, aflat chiar în măruntaiele coridorului feroviar de dilatare temporală Brașov – Sighișoara, făcând schimb între deducțiile lui Maigret și seducțiile lui Somnolențiu, mare filozof antic. De altfel, puțin a lipsit să ratez stația, dar noroc c-un grup de drumeți: m-au trezit auzindu-mi alarma ceasului de mână.

Cheile Dopca – Lumini și Umbre

Întâmplarea a făcut ca ei să coboare-n același loc, numai că, pe când dânșii aveau treabă-n zona defileului Racoș-Augustin, eu am mers pe Olt în jos, către Valea Mare. Elementul călăuzitor al plimbării a fost rezervația Cheile Dopca, conturată pe bazinul acelui râu. În plan secund, îmi doream și explorarea legăturii cu Făgărașul.

Intrarea pe vale a fost ușor de găsit: imediat înainte de ieșirea din satul Dopca, pe partea stângă (sau chiar la intrare, pe partea dreaptă, dacă aș fi venit din sens opus, adică dinspre Hoghiz). Urcarea a fost blândă și a urmat la început conturul unul mic lac de acumulare.

Oltul lângă Racoș

Cum nu am observat în zonă vreo uzină de electricitate, am să presupun că a fost construit pe principiul cea mai bună apărare e atacul, întrucât valea aceasta are potențialul de a strânge debite seminificative. Asta și alimentarea cu apă dulce a zonei.

Cheile Dopca – detaliu

Sectorul de chei se întinde pe aproape 5 kilometri, iar eu m-am oprit undeva la o bifurcație de drumuri. De acolo există o variantă interesantă de traversare spre Măieruș, dar pot fi explorați și afluenții Văii Mari și, evident, pădurea din jur. În orice caz, am făcut cale-ntoarsă, după ce m-am înscris în caiet cu o datorie de a reveni.

Cheile nu impresionează prin dimensiuni sau morfologie, dacă ar fi să le compar cu, spre exemplu, cele ale Vârghișului. Dar vizita a fost oricum plăcută și frumoasă. Plouase de curând și totul era umed și răcoros. Mă rog, impropriu spus, răcoros, întrucât, subiectiv vorbind, eram într-un soi de vid termic: toată căldura produsă ca rezultat secundar al efortului era instant absorbită de atmosferă și nu simțeam, practic, nici răcoare, nici căldură.

Drumul spre Dopca

În plus, aerul tare a fost ca un fel de morfină incoloră, inodoră și insipidă, anulând orice fel de senzație: tensiunea vectorilor de forță aplicați pe platformele de aluminiu ale pedalelor, șocurile transferate spre șa dinspre zona de contact a roții, virbrațiile din brațe și vântul din fașă. Înotam într-un ocean de verdeață imponderabilă.

Drumul prin Cheile Dopca

Formațiunile stâncoase, discrete așa cum le-am descris, sunt oricum potente: umbrite și brăzdate de fâșii de lumină aduceau cu niște zebre străvechi. Râul, mic și temperamental, judecând după cele câteva mușcături din drum.

La ieșire, chiar în dreptul lacului, reveria mi-a fost întreruptă de un echipaj format dintr-o basculantă și-o volă. Vola mușcase din diverse locuri, încărcase-n basculantă, iar acum regurgita și vola astupa găuri din drum. Așadar, poezia a fost înlocuită cu niște gânduri mult mai practice. Anume, de cum să-i depășesc, însă fără a forța nota nu era chip.

Pârâul Bogata, aproape de confluența cu Oltul

În timp ce cântream cele de mai sus, basculanta a-nceput a coborî încet, cu bascula în plin proces de ridicare, cu scopul de a distribui o nouă tranșă de balast. Mișcările în acest chip compuse, de ruliu, de tangaj și de erecție au dezechilibrat măgăoaia, care mugi metalic cu foc și se cală pe partea sa dreaptă.

Cheile Dopca – detaliu

M-am asigurat că nimic nu curge și nu arde și m-am repezit spre cabină. Cândva, acolo fuseseră trei oameni. Acum era doar o ființă compusă din trei capete, nouă mâini și nouă picioare, angajate într-o mișcare haotică, încercând să se despartă iar în părțile componente.

În ciuda protestelor lor, am sunat la 112 pentru a raporta incidentul. Mai întâi a sosit o mașină de poliție, am explicat ce și cum, dar am plecat până să vină ambulanța. Între timp, cei din volă au găsit o modalitate de a separa jivina combinată și de a-i scoate pe rând din cabină. În afară de câteva membre dislocate și câteva vânătăi nu păreau a fi probleme.

Mergând spre Hoghiz

Am lăsat, așadar, în urmă scena incidentului și am șters-o spre Hoghiz, în avangarda unui nor de ploaie, din care am prins doar un scurt duș. Aproape de ieșirea în DN, întrucât atenția îmi era-mpărțită peste tot în jur mai puțin la drum, am încercat să evit in-extremis o groapă, roata din față a patinat cu grație și am mușcat din caldarâm.

Cheile Dopca – detaliu

Mi-am văzut de rană abia în Hoghiz, la prima cișmea pe găsită-n cale. Am spălat și bandajat locul și mi-am continuat drumul prin lunca Oltului, spre Ungra. După aterizarea forțată, micul intermezzo printre lanuri de porumb și pâlcuri de sălcii mi-a risipt de tot oftica.

Mi se făcuse deja foame și, între Ungra și Crihalma, am oprit pentru a-mi pregăti o zeamă din prafuri pe post de prânz. Sectorul îmi era cunoscut dintr-o tură precedentă, când am răzbit până spre Miercurea Sibiului. Acum parcă era un pic mai colorat locul: nu mai avea acea paloarea de secetă.

Uliță în Hălmeag

În Crihalma am căutat drumul spre Hălmeag, căci două se desprindeau din același loc. Am întrebat un copil de-ai locului dacă știe să mă-ndrume pe variantă bună. A făcut ochii mari cât cepele și a-ntrebat mirat: Hălmeaaaaag?!! Nu știu de Hălmeag. În lipsa vreunui ajutor, am scos GPS-ul și-am dat gaz.

La amiază

Traseul a traversat un tunel de verdeață, aflat la marginea pădurii și săpat în arbori pitici și arbuști crescuți ca niște brandenburguri în acel areal nisipos și mlăștinos. În acea cavitate se adunaseră și rămăseseră prinse căldura și umezeala, amestec ce mi-a stat în cale precum un perete de aburi. Nu am avut de ales: a trebuit să merg cât a fost omenește posibil de repede, căci, drumul așa necirculat cum era, lăsase muritori de foame familii întregi de racheți bâzâitori.

Mai apoi, după ce am luat niște apă din sat, am apucat spre ceea ce trebuia să fie o urcare frumoasă pe dealul ce străjuiește Șona. Atâta doar că, furat de peisaj precum marinarii de sirene, am uitat să fac stânga la timp și-am rămas blocat între acel deal și cel vecin. Adevăr fie spus, mi se păruse mie că am mers la vale cam multă vreme în loc să urc, dar mă distram prea pe cinste pentru a-mi pierde vremea cu alte caraghioslâcuri cum ar fi verificarea traseului.

Pierdut între dealuri

Înfundat undeva între trei stâne (căci așa am realizat greșeala, după ce drumul s-a pierdut de tot într-o poiana), am decis să urc pieptiș cei 150 de metri care mă despărțeau de traseul inițial. Am unduit cu grijă printre punctele nevralgice cu elemente lătrătoare, precum peștele printre bolovanii unui râu de munte.

Cheile Dopca – detaliu

După acel târâș prin căldură și mărăcini, limba îmi era uscată de sete și aspră precum un rașpel, iar la subsuori simțeam o temperatură de furnal. De jos, din partea cealaltă, Oltul. ștrengarul, îmi trimitea ocheade. Grăbit fiind, nu i-am răspuns, ci m-am scurs spre Șona.

Îmi doream o gură de apă atât de mult încât am lăsat baltă orice sfială, am intrat în prima curte deschisă și am cerut niște apă. Trebuie să fi avut o față de om tare chinuit, căci proprietarul nu m-a-ntrebat de nici unele, ci s-a-nfățișat direct cu o cană, o sticlă și niște miere. Era un individ înalt și uscățiv ca un cocean, cu fața smeadă și căutatură de om bun.

Apus în Drum spre București

Am stat puțin de vorbă după ce mi-am căpătat răsfulfarea și m-a sfătuit cum s-ajung mai degrabă la gară, peste un baraj cu acces pietonal, în loc de-a ocoli pe șosea. Povața s-a dovedit cum nu se poate mai bună și am ajuns cu suficient timp cât să rad două înghețate și să caut niște spirt pentru picior.

Alte trasee și povestiri

Și vor fi Olt – de la Racoș spre Brașov

Tura Val Vârghiș – o incursiune în munții Baraolt și Perșanii de Nord

Cursul Oltului – Traseu cu bicicleta – Armin79