Hă-hă-hă, mă surprinsei hohotind cavernos în timp ce răsfoiam copia digitală a Pământului: mă oprisem la granița vestică a muntilor Perșani și cumva mi se păruse amuzant să găsesc un sat cu numele Veneția de Sus. Desigur, există și Veneția de Jos – nu cea din Italia. Aceea e deja la subsol.

Cheile Vârghișului

Ceva de-a dreptul curios, însă, am observat câteva zecimale spre Nord: o sumedenie de poze tescuite de-ai fi zis că au mutat cabana Mălăiești acolo. Gherdapuri stâncoase, peșteri, vegetație luxuriantă și un loc aparent încă în afara turismului de masă. Am făcut ochii cât cepele: iacă, mi-am zis, un pretext de plimbare, mai ales că mă foiam de-o săptămână precum un pui de vrabie în cuib.

Pasul Vadaș – Pe Culmea Baraoltului

Cheile Vârgjișului, căci despre dânsele e vorba, se află relativ aproape de Augustin, deci accesul direct cu trenul și bicicleta ar fi fost facil, însă pentru a-mi face serios de lucru două zile, am copt ceva mai elaborat. În final a rezultat o dublă traversare a munților Perșani și Baraolt.

Pasul Vadaș – spre Aita Medie

Cum copaia mecanizată are un program dubios la Sfântu Gheorghe, am plecat efectiv pe traseu abia la ora prânzului. Dar ziuă mai aveam suficientă și am purces fără prea mare grabă spre Pasul Vadaș, dintre Valea Crișului  și Aita Medie. La cei 960m, e doar puțin sub Vârful Havad (1019m), maximum ce poți obține de la acei munți.

Intrarea în Aita Medie

La ieșirea-n golul alpin s-a deschis o vedere îngustă către Depresiunea Brașovului, de unde tocmai urcasem. Mai sus am găsit un traseu de MTB marcat: începe de sub Șugaș Băi, parcurge parțial culmea sudică și se termină chiar aici. Deși nu e marcat, drumul alpin continuă totuși până spre extremitatea culmii nordice.

Între Aita Medie și Baraolt

Iar dacă urcarea a fost plictisitoare, coborârea a dizolvat monotonia într-o zonă de platou complet ruptă din alt film, chiar înainte de intrarea în sat, care mi-a dat senzația că alunecam spre ulițele sale ca și cum m-aș fi scurs printr-o pâlnie. Am revenit, astfel, în Depresiunea Brașovului.

Bărzăuni

Cu siguranță ați observat ciudata secționare: atâta efort pentru a ajunge în ceea ce e practic același loc. Pe hartă, văzut de sus, situațiunea arată de parcă munții-ar fi întins falangele într-o ultimă încercare disperată de a nu ceda teren în fața platourilor joase. Nu le-a ieșit decât parțial: la Vest, Munții Perșani au reușit să țină frontul. La fel și alianța Vrancei-Întorsurii la Est. Maxim ce-a reușit Baraoltul a fost să trimită Oltul după semințe – un fel de premiu de consolare.

Racoșul de Sus

M-am îndreptat spre Racoșul de Sus, de unde voiam să explorez o traversare alternativă a Perșanilor, paralelă cu defileul Racoș – Augustin. Culoarul în discuție urcă pe valea Rica. Pentru a mă încadra, am țopăit peste-o gâlmă la marginea Racoșului, apoi am avut parte de un parcurs lung și pitoresc de vale.

Pasul Nou

Deși drumul era evident uzitat și activitățile umane mai mult decât vizibile, nu am întâlnit nici un suflet; doar niște câini se auzeau sporadic. Am oprit iar înainte de trecătoare (pe care am să-l numesc Pasul Nou în lipsă de alt nume), fiind deja hămesit și însetat. Am mâncat ca un apucat și am băut ceva mai cugetat pentru că nu știam când voi da de următorul izvor până-n Vârghiș.

Pasul Hoghimaș

Am coborât rapid, când soarele era deja în scaun și aprindea întregul versant vestic. Am ieșit chiar la est de  Satu Nou, unde șoseaua descrie un unghi de 90 de grade și pătrunde în Pasul Hoghimaș (670m). Am continuat spre Vârghiș, m-am aprovizionat cu apă de la un izvor apropiat, cu 2 conserve de la un magazin și m-am îndreptat spre camping-ul de la intrarea în chei.

Nu doar decorativ

N-a fost nimeni căruia să-i plătesc taxa de acces, așa că mi-am căutat o palmă de pământ și lemne de foc. Loc de cort am găsit, lemne mai putin: ori erau umede, ori prea groase. Totuși, când m-am întors, mă aștepta la vatră o grămăjoară de vreascuri numai bune de pornit focul. M-am uitat în stânga, nimeni; în față nimeni; în dreapta mea, o familie. Am mers de le-am mulțumit, căci nu puteau fi decât dânșii.

Întrarea-n Cheile Vârghișului

În rest, liniște. Cum s-a lăsat întunericul, nu se mai auzeau decât câinii. Am stins focul, legat bicicleta și m-am întins la o rundă de planking pe spinare. Nu cred că a durat mai mult de a zecea parte dintr-o secundă până mi s-a rupt firul, nici mai mult de cinci minute până am deschis ochii din nou.

Pasarelă în Cheile Vârghișului

Cortul era scăldat în lumină, comparativ cu întunericul în care adormisem. Curios, îmi zic, cât o fi ceasul? Mă așteptam să fie cel târziu miezul nopții, în schimb indica… ora 6 dimineața. M-am repezit afară: soarele – dovada supremă – zgâria povârnișul de pe malul drept. M-am scuturat cu greu de senzația de vis, abia după ce m-am spălat pe față în râul rece.

Câteva flori încălzesc atmosfera

Nu mișca nici viermele la ora aceea; toată lumea dormea dusă, iar din corturi răzbăteau doar sforăituri. Mi-am îndesat în buzunare portofelul, telefonul, camera video, iar de gât am spânzurat aparatul foto. Restul calabalâcului l-am lăsat în tabără și am plecat să vizitez cheile. Am urmat traseul care străbate cheile pe jos, dar mai este un altul, care-l completează și care merge pe deasupra.

Una din peșteri

Mi-au depășit orice așteptări aș fi putut avut. În primul rând, amenajările au fost foarte bune, refăcute chiar în ultimii ani. Apoi diversitatea uluitoare: m-am plimbat ba în buza apei, ba suspendat pe punți deasupra sau cătărat la câteva zeci de metri pe stâncă.

Un cot mai lin

Am sărit pârleazuri de piatră și m-am plimbat ca pe ștrase pe poteci cochete ce tăiau covoare  de iarbă; am ocolit cu grație flori și mi-am băgat nasul prin câteva din puzderia de peșteri care împânzește acel tuf calcaros proptit ca un ghimpe în spinarea vulcanică a acelui masiv muntos. În sfârșit, am făcut toate astea, din nou, nederanjat pe nimeni, iar când spectacolul s-a terminat am efectuat un bis pe bucla de retur.

Panoramă în Cheile Vârghișului

Era deja 8:30 când m-am reîntors la cort; ceilalți abia atunci intrau pe traseu. Baftă mai mare nici că puteam avea. Se treziseră și vecinii mei. Am căutat în rucsac un baton dulce de cereale și, cu permisiunea obținută a-priori, l-am înmânat fetiței lor. Le-am mulțumit încă o dată, mi-am făcut bagajul și am plecat.

Salutări din Biborțeni

M-am oprit abia în orașul Baraolt, unde nu am făcut mulți purici. Am trecut mai departe spre Biborțeni. Nu știu dacă se mai îmbuteliază apă minerală, dar sper că e mai bună decât ce am băut dintr-un izvor amenajat pe marginea drumului: un gust metalic de conductă râncedă pe pat sulfuros.

Spre Aita Seacă

De acolo, tot mergând spre Aita Seacă, parcă mă întorceam în timp: câte un deceniu cu fiecare kilometru parcurs. De nu erau asfaltul de pe jos și cele câteva tractoare ce arau cu ghionturi terenurile-n pantă, nu aș fi ghicit secolul. Totul pare atât de înghețat în urmă și nu e vorba doar case părăsite sau locuri neîntreținute. E o atmosferă latentă intrinsecă, un fel de a fi.

Aita Seacă

Entuziasmat am fost când am găsit un cuptor de cărămidă tradițional și unul de producere a mangalului. Dacă pentru cel de cărămidă am intuit ușor rostul, pentru cel de mangal a trebuit să caut ulterior. Instalația arată ritualic: o grămadă de lemne, organizate circular sub formă de stivă și incendiate controlat, supravegheată de-un „operator” care tot dă cu sânge rece târcoale vâltorii fiebinți.

Valea Zălanului

Am tăiat Aita Seacă precum expresul de Constanța macazele gării Ciulnița, stârnind la fel ca dânsul stoluri de croncani care s-au dizolvat în toate direcțiile văzduhului. Nici măcar ciotul ce mă despărțea de Valea Zălanului nu m-a putut opri și, trecându-l, am avut iar senzația că am pășit în altă realitate.

Privind Spre Aita Medie

În stânga, la Est, era direcția mea, satul Valea Zălanului, afundat în valea unui râu cu vreo trei denumiri diferite pe aceeași hartă. Am să-l numesc Râul Cartografului Nehotărât. La Sud, pe aceeași vale, se află Aita Medie. Din acel punct a fost o urcare abia sesizabilă printr-o pădure ce astupă ca un dop intrarea în sat.

Pe valea Ivan

Am și avut o mică dilemă logistică, deoarece nu am reușit să găsesc nicicum drumul pe care-l trasasem pe hartă pentru a trece spre Zălan. Norocul a fost că am nimerit fix ora la care se ieșea de la slujba de duminică și am avut pe cine întreba. Am primit suficiente indicații cât să mă descurc cu altă variantă.

Din nou pe culmea Baraoltului

Așadar, am ieșit din sat prin capătul estic. La maxim 1km, sunt rezonabil de sigur că am urcat pe valea Ivan (din fericire nu cel Groaznic) spre una din ramurile culmii nordice a Baraoltului și am intersectat traseul de bandă albastră. Nu l-am urmat, însă, ci am coborât spre Zălan pe piciorul Mestecăniș.

În sfârșit, se vede Zălanul

Obosit, deshidratat, cu riscul de a pierde trenul, am mers târâș-grăpiș până-n gara Sf. Gheorghe. Mi-am luat biletul chiar când se anunța o întârziere de 10 minute a trenului. Casiera nu înțelegea de ce sunt așa bine dispus la auzul crainicei, ba cred că era convinsă că fac mișto.

Vezi și Alte Trasee

Și Vor Fi Olt – Traversarea Defilelui Racoș Augustin

Prin Munții Baraoltului – Armin79

Despre Cheile Vârghișului pe Mecanturist

Despre Cheile Vârghișului pe Romania-Natura.Ro