După Brașov trenului i-a fost cuplată o copaie mecanică pe post de locomotivă, care pur și simplu nu era capabilă s-asigure suficientă putere pentru a se deplasa și a răci – în același timp – aerul din vagoane.

Astfel că, sub climatizarea doar un pic mai puternică decât suflarea unui gherlan muribund am fost obligat să suport circul ieftin ținut de un cuib de cațe pripășit în celălalt capăt al cupeului. Dinspre ei se distingea un râs ca de mitralieră turbată, acompaniată de acorduri lăutărești de petrecere. Și-n treacăt fie spus, nu știu dacă situația în sine mă deranja sau gândul că la un moment dat eram și eu parte-a unui astfel de spectacol.

La refugiul Cindrel

O doamnă din dreapta mea, aflată într-o aparentă continuă expansiune, era vădit mult mai conturbată decât mine. Rodea la niște pezmeți cu atâta furie încât păreau a fi plăci de asfalt nemărunțit. Desigur, mai devreme nu avusese nicio problemă în a-și evacua gunoiul pe ușă.

Nu e de mirare, deci, că debarcarea în Tălmaciu a venit ca o izbăvire, cu toată arșița de afară, care-mi dădea senzația că m-aș putea topi și evapora-ntr-o clipă. M-am scurs precum melasa pe lângă peretele din dreapta-al gării, lăsând în urmă doar o reflexie – probabil deformată – în micile ferestre îndesate cu perdele.

Pe Valea Sadului

Visam deja la limanul văii Sadului, unde am ajuns după mai bine de-o duzină de kilometri, lăsând în urmă și case adormite, și asfalt, și cetățeni cu burțile păroase atârnând peste elasticul slipilor sau pantalonilor scurți, ieșiți la iarbă verde și grătare negre.

Cu un aer de ușurare, m-am lăsat cuprins de intimitatea acelui loc. Exploatată oarecum intensiv, nu și-a pierdut șarmul căci, făcând abstracție de zonele defrișate, o parte din cicatrici s-au închis în timp. Desigur, ideal ar fi fost ca acestea să nu existe, dar mă surprind uneori, atunci când merg singur, trăgându-mi un strop de sevă din prezența diverselor construcții, chiar și abandonate, în echilibru cu decorul mai mult sau mai puțin sălbatic.

Urcând spre baraj

Lungă, foarte lungă, tipic de lungă și, deși am ales-o doar pentru meritul ei de a fi un excelent punct de acces în Cindrel, m-a prins atât de mult în mrejele ei încât rareori am avut noțiunea unui timp scurs atât de repede. Gherdapurile acelea stâncoase, prietene, dantelate cu brazi ce se încăpățânează să reziste stihiilor, mugetul furios al apei, vadurile molcome și înguste din pământ prin care se strecoară drumul, toate m-au învăluit, mi-au vuit sub ochi și mi-au umplut urechile de culoare.

Și-n mijlocul lor hazardul mi-a plasat niste tovarăși efemeri de drum. Primul, un domn trecut de 50 de ani, venit din sens opus, cobora liniștit pe bicicleta tocmai de la baraj. Avea un aer burgehzo-moșieresc autentic, o figură bonomă și părea complet deasupra acestor locuri și, în același timp, născut direct din ele.

Drumul spre Păltiniș

Era, desigur, într-o foarte scurta plimbare de plăcere, probabil nici nu întreprindea astfel de mici aventuri în mod frecvent, dar avea aerul unui explorator care, după ce a bătut Pământu-n lung și-n lat, se relaxează cu o simplă plimbare de pamplezir. I-am povestit unde voiam s-ajung, s-a mirat un pic – m-am mirat și eu – și, după alte câteva vorbe, ne-am salutat și am continuat drumul.

Ceva mai sus, am ajuns din urmă un cuplu viguros. Executau un tur de mai multe zile, iar acum se aflau pe ramura de întoarcere. M-au impresionat energia și forța lor și i-am admirat în sine mea, cu un mix de invidie și nostalgie. Intenționau să treacă spre valea Frumoasei prin pasul Steflești, dar au decis în cele din urmă să urce spre culme și să coboare de acolo spre Oașa.

Începutul benzii roșii

La scurtă distanța față de coada lacului Negovanu am părăsit valea Sadului și am urcat spre Păltiniș. Dar nu Păltinișul era ținta acestei urcări fără istorie, ci punctul de intrare pe Banda Roșie iar, de acolo, refugiul Cânaia. Între timp, niște nori ștrengari au tot dat târcoale piscurilor, dar mulți dintre ei au dispărut ca șterși de o radieră nevăzută înainte de a-și slobozi amarul peste pământ.

Am străbătut rapid pădurea spre culme, împingând cu stoicism la bicicletă. Era rândul meu să o car, dupa ce atâta vreme ea m-a dus în cârcă. Pentru scurtă vreme mi-a ținut companie o oaie moartă cu ochii bulbucați, mânjită cu verde și roșu, legată de un ciot de lemn.

Sus pe culme

Sus, cu excepția unor lătrături aduse de vânt de pe cine știe ce culme, era pustiu. Iar în acel pustiu părea că văzduhul însuși latră de singurătate. M-am oprit să-mi trag sufletul și să mănânc ceva. GPS-ul îmi șoptea că mă aflu chiar lângă izvorul Pizda Babei. Hâtru cel care l-a botezat așa – după ce urci, rupt de sete, n-ai de-ales decât să te arunci cu nasul înainte. Dar eu aveam bidoanele pline.

Până-n șaua Rozdești a fost o coborâre continuă și m-am dat atât de repede încât aveam impresia că voi călători în timp. Atmosfera a fost incredibilă: amestecul de nori albi, rozalii și gri deschis, culoarea de gălbenuș a luminii de dinaintea apusului și culmile montane era deopotrivă de înfricoșător și înălțător. În același timp, vântul părea că rupe din mine bucăți întregi și pune la loc altele noi.

Refugiul Cânaia, la apus

Și, cu acest mix, ca o nouă injecție de adrenalină, am săltat peste cocoașele Cindrelului, un vestigiu neglijat printre mai marii Carpaților Meridionali, atât de contrastant – când mai molcom, când mai iute – dar atât de liric și familiar, chiar și la prima vedere.

Până să bag de seama, eram deja pe abordarea finală, spre refugiul Cânaia, pe Punctul Roșu. Brusc, euforia a sporit – simțeam că mă-ndrept spre casă, nu spre un loc unde-ar fi urmat să dorm doar o noapte, pe unde-ar fi urmat să trec doar pasager.

Drumul spre Cânaia

Acolo era deja ticist de lume: două grupuri de drumeți și unul de bicicliști ocupau toate mai puțin unul din locurile de dormit. Cei din urmă m-au întâmpinat de parcă aș fi fost la un concurs și de parcă ne-am fi cunoscut demult. De altfel, m-am și uitat bine la ei să văd dacă nu cumva erau cunoscuți. Nu erau. Erau, în schimb, ușor săltați pe vapori de palincă, iar primirea m-a-nmuiat cu totul și am uitat de oboseala.

Refugiul este renovat de relativ puțină vreme și, desi nu este ridicat la rangul de cabană, are o sală de mese, bucătărie, cabanier și curent electric pentru un minim iluminat, obținut prin panouri solare și baterii. Cabanierul, Doru Podia, avea un aer patriarhal și părea complet ieșit din timp, iluminat așa cum era de pasiunea lui.

Din nou sus pe culme

M-am schimbat rapid și m-am lăsat prins în vârtejul socializării. Cică sunt ok pentru un bucureștean; flatantă observație, bănuiesc, mai ales venită tocmai din Târgu Mureș. Am urcat în sala de mese și am înfulecat alături de unul din grupurile de drumeți. Nu-mi aduc exact aminte, dar cred c-am dat pe gât și niște palincă – chiar mi-e greu să fac diferența-ntre stările de oboseală, respectiv amețeală de la trotil: întrucâtva, ambele sunt atât de megieșe uitării de sine…

După masă m-am întins pe una din băncile de pe terasă și m-am lăsat purtat cu privirea printre stele preț de mai bine de-o jumătate de oră. În timp ce se derula această exeperiență hipnotica, mai jos, un alt grup de drumeți săltaseră un foc de tabără și probabil cântau ceva balade montane. Nu am fost foarte atent, căci totul era estompat de vârtejul înstelat.

Șaua Cindrel

Dar mai abitir mă absorbea senzația că nu mă uitam pur și simplu-n gol, ci comunicam. Cu cine? Nu știu. Cum exact? Habar n-am. Cert e că, atunci când câțiva nori rebeli au început să patruleze, ruperea legăturii – închupuite sau nu – aproape că a durut ca și cum mi-ar fi smuls o mână.

M-am culcat devreme, cel putin așa am crezut eu; adevărul e că nu m-am obosit să ma uit la ceas, chiar dacă l-am folosit pentru a pune alarma. Apoi mi s-a rupt firul, iar noaptea a trecut imediat – ca o-ntreagă eră-ntr-o singură clipă.

Lacul Iezerul Mare

După al doilea semanl pițigăiat al ceasului am sărit din pat și m-am înfățișat la izvorul de lângă refugiu. M-am spălat conștiincios cu apa aceea atât de rece de-mi îngheța sângele-n vene și, astfel trezit, am executat micul dejun – omletă, cafea, salată – cu un clefăit specific burgehzilor fără griji.

M-am desprins foarte greu de acolo și în ultimul moment posibil, dat fiind că aveam puțin timp pentru a ajunge-n Sibiu. Ghiftuit în toată legea, am urcat greu povârnișul spre șaua Cindrel, tot tragând, în acelasi timp, ocheade către clădirea ce se micșora treptat în spatele meu.

Ciupercuțe

Deasupra este o stână, la care am ajuns repede. Acolo, însă, în loc de clasicul ham-ham-hai-să-l-halim-pe-străinul-inofensiv-în-spandex, dulăii abia m-au învrednicit cu o mână de priviri leneșe. Nu era nimeni treaz, afară de un puștan. Restul ori erau plecați cu oile, ori dormeau pe sub mașini, răpuși probabil de băutură.

De sus, de pe culme, Cindrelul a devenit un pic mai tăios la vedere. Și la piele, ținând cont de vânt. Mi-am lăsat bicicleta în șa pentru o scurtă abatere până deasupra Iezerului Mare. De acolo am sorbit cu nesaț, preț de câteva minute, liniștea absolută.

Minicaptatorul de apă

Am coborât spre Nord Vest pe un marcaj mai mult șters, dar suficient oricum cât să nu mă rătăcesc. Mai jos m-am întâlnit cu progenitura Iezerului Mare, un pârâu zglobiu ca un copil și nărăvaș ca un armăsar. Am oprit la refugiul Cindrel, aflat chiar în contrapunct cu refugiul Cânaia. Lângă clădire, un sistem încropit din câteva lemne colecta un fir de apă pentru-a putea fi umplute bidoanele călătorilor însetați.

Trebuie să mărturisesc că nu pariasem foarte mult pe coborârea ce-a urmat. O alesesem pentru că era cea mai bună varianta de-a ajunge-n la poalele muntelui fără a mă repeta si fără neplăceri mari din partea reliefului. Dar iată-mă zburând peste pietre, printre viroage și mici torente, prin chei, pe sub stânci și peste poduri pe un fel de autostradă a viselor.

Refugiul Cindrel

Dar toată cursa nebună s-a lovit ca de un zid, odată ce-am ieșit în Gura Râului, de căldura aceea ce oprește timpu-n loc, aceeași căldură pe care o lăsasem în Tălmaciu. Trecerea a fost atât de bruscă încât am simțit că mă sufoc. Dar mirajul tartei și cafeluței din Piața Mică au fost mai puternice și am încheiat văzându-l cu ochii, mușcându-l cu dinții și plescăindu-l cu limba.

Sub mine Sibiul se-ntindea amorțit de căldură. Undeva, spre vest, trenul meu se târâia probabil la fel de amorțit: CFR-ul a întârziat din nou la timp, drept pentru care mi-am permis să mai zăbobesc în reveria umplută de acoperișuri roșii.

Drumul spre Gura Râului

Alte relatări

Cele ce nu le-aștepți – Sorin Sfîrlogea

Labirintura