Febra lui Mugurel

Am găsit prin valiza cu amintiri a familiei o adaptare insolită după Pașa Hassan a lui George Coșbuc. Înteleg că e vorba de o bășcălie cu dichis, între colegii de la fostul IPTE Alexandria, după un meci de fotbal de pomină. Nu știu cine e autorul, dar mai sunt câteva, într-un registru asemănător.

Febra lui Mugurel

Febra lui Mugurel

Mugurel Boia, în rolul lui Pașa Hassan, e tata. Pe Victor Șerban nu l-am cunoscut, dar înțeleg că au fost apropiați. În orice caz, cred că am zis suficient cât să reiasă temeiul pentru care-am redat-o aici, cu doar câteva modificări stilistice unde am crezut că era cazul.

Pe Victor-l zărește repede fugind
Printre adversari, cu mingea rotundă,
În lături s-asvârle mulțimea adversă,
Căci Victor o-mparte, cărare făcând,
Și-n urmă-i se-ndeasă cu vuiet curgând,
Echipa ghiolbană.

Cu tropote fotbaliștii de spaimă-n teren
Rup șirurile-n bucium și saltă;
Artiștii-nvrajbiți se rup deodată,
Și cad în baltă, în val după val,
Iar fulgerul Burcică, izbit după cap,
Se-nchină prin baltă.

Boia din fața porții acum
Lui  Vai-i trimite o pasă:
În spatele echipei ghiolbane s-aruncă
Urlând artiștii prin ploaie și vânt
Dar Boia rămâne alături de poartă
Departe d-echipă.

Șerban îi zărește și-alege vreo doi,
Se-ntoarce și pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Și intră-n luptă ca lupu-ntre oi
Și-o frânge degrabă și-o bate-napoi
Si-o vântură toată!

Boia de mirare, e negru pământ,
Nu știe de-i vis, ori aievea-i,
El vede cum zboară mingea spre el
Cu putere lovindu-l și-oprindu-se-n plasă
El vede brașoveanul că-i suflet de vânt
Si-n față puterile-artiștilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E șeful, ghiaurul Șerban
Aleargă năvală nebună
Împrăștie singur pe câți îi adună,
Cutreieră terenul făcându-i țărână
El vine spre Boia; e groază și vai,
Că vine furtună!

„Stai, Boia, un șut de-aproape să-ți trag
Că nu te-am găsit nicăerea” –
Dar Boia-și pierduse și capul, și fesa!
Cu teniși-n mână el fuge nebun,
Că-n ghiară de fiară și-n gură de tun
Mai dulce-i pieirea.

Sălbaticul Victor e-n bascheți și șort
Și pletele-i flutură-n zbucium,
De păr gigantică poart-o claie pe frunte
Și vorba-i e tunet, răsufletu-i ger,
Iar mâna din stânga-i ajunge la cer
Si Victor i-un munte.

„Stai Boia! Să piară azi unul din noi”
Dar Boia mai tare zorește;
Cu mâinile-n spate portaru-și lovește
Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu părul vâlvoi
El fuge orbește.

Fesul îi cade și-l lasă căzut;
Își rupe cu mâna tricoul
Și-n largii nădragi se-mpiedică vântul
Și lui i se pare că-n loc e ținut;
Aleargă de groaza pieirii bătut
Mănâncă pământul.

Și-i dârdâie dinții, și-i galben pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Și-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci Boia-i de finish aproape sosit
Artiștii din poartă se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Și-n ceasul acela Mugurel a jurat
Să zacă de febră o lună,
Văzut-au și-artiștii că fuga e bună
Și bietului Boia dreptate i-au dat
Căci Victor ghiaurul în toți a băgat
O groază nebună.

Iar dacă vreunul din protagoniști (sau vreunul din urmașii lor) ajunge pe aici și se recunoaște, să nu se zgârcească să dea un semn!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Anti-Spam * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.