Încă puțin și se fac zece ani de atunci. Pentru cine citește, pare cumva curios cum poți să depeni niște întâmplări tocmai de atunci. Dar pentru cine le trăiește, timpul nu se derulează, ci se îndoaie: poți merge înapoi cu zece ani, cu oricât de mulți ani, de fapt, de parcă ar fi fost ieri. Si, într-adevăr, parcă ieri am dat roată Carpaților Apuseni.
Am fost un grup heteroclit, care a dat naștere unui schimb de experiență cu specific carpato-dâmbovițean: doi mitici (?!) din București – eu (de fapt demioltean sub acoperire) și Remus – și doi – Norbert și Am-Uitat-Cum-Îl-Cheam-Dar-o-Să-i-Zic-Marius – din ceea e avea să devină Conformist-Fainoca. Pe atunci nu se făceau genuflexiuni pentru bilete de bus, nu ajunseseră atât de sus pe scara civilizației, dar toți germenii erau acolo.
Noi doi am plecat din București cu trenul de noapte, iar ei doi au plecat din Cluj, cu bicicleta de noapte, urmând a ne-ntâlni la Turda. Calculasem o întârziere de două sau trei ore a trenului, deci am stabilit întâlnirea la șase dimineața. Evident, ca și cum ar vrea să înscrie golul de onoare, CFR-ul a ajuns la timp, motiv pentru care am umblat două ore pe străzile orașului, în timp ce făceam din dos precum tunurile din Navaronne, mulțumită unui așa-zis burger luat din Gara de Nord.
După ce ne-am regrupat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să trecem în revistă echipamentul, apoi să vizităm salina, ceea ce îmi dă mie o oarecare licență de-a face, mai departe-n această povestire, o sumedenie de glume nesărate.
La Turda mai fusesem când încă eram prin școala generală, ba nu, în liceu chiar, într-o tabără, din câte îmi aduc aminte, dar era amenajată cu totul altfel decât acum. Pe de altă parte, în afară de aranjamentul spectaculos, era foarte plicticoasă și săracă în activități prin comparație cu, să zicem, salina Praid.
După Turda am plecat direct la drum, spre Cheile Turzii. Am lăsat bicicletele la intrarea dinspre Petreștii de Jos, în curtea unui bar. Și pe aici mai ajunsesem cu ocazia aceleiași tabere școlare. Atunci intrasem dinspre partea cealaltă și mi se pare că nici măcar nu le parcursesem în întregime.
Aveam printre însoțitori-supraveghetori o profesoară mai ciudată, căreia îi plăcea să umble aproape despuiată pe stradă și care-și chema elevii din clasă hăulind după ei ca indienii când atacă. Și fiindcă bunul Dumnezeu le aranjează mereu pe toate, spre sfârșitul taberei s-a brodit ca o minge de fotbal rătăcită să-i strămute falca din loc și să-i învinețească o bună jumătate din față.
Așa că am mustăcit un pic în sinea mea. În rest, m-am adunat foarte greu să-mi placă Cheile Turzii. Adică nu că nu sunt frumoase, nu că nu sunt spectaculoase, și nu că fură aglomerate, că am fost maxim o duzină de oameni pe traseu. Nu, le lipsește ceva, acel ceva pe care nu poți pune mâna, dar care, în lipsă aflându-se, locul nu se lipește de sufletul tău. Așa că o să mă limitez doar la a spune că la capătul celalalt am mâncat un prânz aproximativ și ne-am întors.
Am ținut apoi drumul județean care curge pe lângă autostradă și apoi stânga spre Băișoara, strecurându-ne printre niste dealuri care semănau cu șoldurile și sânii unei fecioare numai bune de iubit, apoi mai departe dreapta spre Valea Ierii.
Începuseră să ne rupă la unison somnul și foamea și, dacă pentru somn era încă prea devreme, pentru foame tot căutam un magazin de unde să luăm nu neapărat ceva de mâncat, cât ceva care să semene suficient a mâncare încât să ne mai putem minți câteva ore. Ne pusesem speranța în indicațiile unui moșneag – a, păi imediat aici, la intrarea-n sat – dar, vai, distanțele sunt foarte relative la munte: imediat aici a însemnat, de fapt, încă o ora de urcat.
Și, în ton cu ce ziceam mai sus, trebuie să menționez că Valea Ierii chiar s-a lipit de sufletul meu, așa deșelată și prăfuită cum se prezenta și nu doar pentru că am tras un somn pe cinste. Am găsit un loc pe malul drept al râului, retras față de drum, pavoazat cu o perdea de brădet, am curățat de pietre și lemne câtiva metri pătrați de pământ și am pus tabăra.
Cum găsisem vreascuri din belșug, de barcă o bestie oarecare trecuse pe acolo, ronțăise arborii și lăsase-n urmă crengi și crenguțe ca niște firimituri, ne-am lăfăit la foc, gătind (adică pârlind fără vreo urmă de talent) ce reușisem să cumpărăm din sat (adică nu mare lucru).
Odată paranghelia încheiată, ceilalți s-au retras în corturi însă eu am mai pus niște lemne pe foc, m-am tras la o distanță sigură dar cât să-mi ție cald și am adormit acolo. Pe la trei dimineața m-am trezit, cuprins de frig și umezeală; aș mai fi rămas, dar uitasem să mă trezesc să mai pun gaz pe foc și, deci, se stinsese cu totul. Cum se lăsase foarte frig, m-am retras în cortul lui Remus.