Motto
De-ai ostenit, / nu-i osteneală în tine,
ci e viață, / așa că haide,
pune dreptu-n față.
– Cristian Lupașcu

Era vorba să mergem prin Bucegi, spre vârful Scara, însă tovarășul cu care planificasem tura mi-a dat mesaj că e la ciclu și că nu știe dacă poate veni. Nu râdeți, tocmai își făcuse transplant de uter și-și luase foarte-n serios rolul. Mâine-poimâine îl vedeți însărcinat la televizor, la oră de maximă audiență.

Pe Brâna Caprelor

Ei bine, mi-am zis, până te decizi dumneata eu m-am și-ntors. Așa că m-am suit în Nărăvașă și, fiind abia cinci jumate dimineața, am croșetat rapid șoseaua până la Uzina de Apă din Râșnov, unde am parcat.

Mi se făcuse a doua oară foame-n acea dimineață, așa că m-am oprit să mai mănânc odată. Până am băgat sub nas, până m-am schimbat, s-a înfiripat un grup pe lângă mine și, dintr-o vorbă-n alta, am zis hai că merg cu voi. Traseul pe care și-l propuseseră era Brâna Caprei de la Mălăiești apoi, de pe Bucșoiu, deschis la variante.

Urcând spre Mălăiești

Până la Mălăiești, plictisitor așa cum e traseul, are câteva locuri frumoase și oricum fu bun de încălzire. La cabană am mai băgat o fasole cu cârnați, o cafea, două batoane și-ncă o cafea, păzind în același timp bucatele de un cal care, c-o impietate senină, dădea să-și bage botul în farfurii. Nu știu ce a fost în ziua aceea, m-am îndopat de parcă se băteau turcii la gura mea.

Mai sus de cabană deja e altceva

De-acolo ne-am despărțit în două grupuri mai mici: unii au rămas la cabană și restul am continuat în sus, spre etajul văii din care se cotește stânga spre Brâna Caprelor, practic pe versantul drept al văii.

Chiar și până aici de-aș fi mers tot m-aș fi considerat pe deplin recompensat pentru drumul cheltuit. O fi contribuit și vremea, pentru că am avut parte de un cer schimbător, care, o bună parte din zi, n-a lăsat să treacă de vamă decât o mână de săgeți de lumină, intense și de efect.

Contraste

Pe de o parte estompau aroganța țuguielor, turnurilor și cazematelor pietroase ale Bucegilor și, pe de altă parte, scoteau în față farmecul flocilor verzui care drapează valea și versanții peste tot unde s-a putut aglomera o fărâmă de țărână.

Cetăți și turnuri

Și apoi valea Mălăiești nu este o vale urâtă, atâta doar că trebuie să ignori aerul de Straße inevitabil pogorât peste dânsa. Este, în schimb, ciudățică, acesta ar fi un calificativ corect și, cred, suficient. Și o idee parcimonioasă în ceea ce privește regimul hidrologic. De fapt, asta îi lipsește, un râu țeapăn și premanent: văile-s niște mame, iar dânsa, chiar dacă nu stearpă, nici fecundă nu se poate chema.

Urcușul spre Brâna Caprelor, o curbă de nivel care duce spre zona mediană a culmii Bucșoiului, pare abrupt și e abrupt, dar ușor de urcat. Nici nu simți când ajungi la nivel și de acolo e o plimbare de plăcere cu foarte multe evadari în reverie.

Nici stearpă, nici fecundă

Poteca, deși cel mai probabil și-a tras numele de la caprele negre care tot țopăie pe acolo, cu siguranță, și l-a păstrat datorită altor capre: tot negre, dar la suflet; tot țopăitoare, dar pe două picioare și nu pe patru, cu pas rar și trântit de sus; tot copitate, tari în buze și nu-n glezne și mereu cu cârtirea-n vârful limbii. Și poate că și l-a tras și păstrat și de la ce-ți insuflă, dacă ai fi în doi și cu nimeni prin jur.

Cine-i capra?

Din șaua-n care se oprește Brâna Caprelor, șa care-i poartă numele, am luat-o-n jos, spre traseul Take Ionescu. O bucată de vreme a fost plăcut, mai ales că Bucșoiul aduce pe alocuri (admit, tras de păr) cu spinarea Oslei. Ne-am și oprit de câteva ori pentru câte-o gustare și-o șuetă la un pahar de ceață.

Evident, o venit și decontul: ultimul tronson a fost bicisnic, iar mersul n-a fost mers, ci o tăvăleală pe stânci unse cu pământ reavăn și smegmă de plante, genul de coborâre ce se coboară cu anusul închis ermetic. Erau, ce-i drept, lanțuri, dar au punctat exclusiv la capitolul impresie artistică. Altminteri, treabă mai utilă a făcut musca la arat.

De toate pentru toți

Dar iată că am ieșit și-n Take Ionescu, la jumătatea distanței între Mălăiești și Pichetul Roșu. Am făcut stânga spre Mălăiești, închizând astfel circuitul. Această ultimă parte a fost foarte relaxantă, chiar dacă are câteva părți care se pot cumva numi tehnice, unde unul din noi aproape că și-a sucit glezna.

Vedere dinspre Șaua Brâna Caprelor

Printr-un exces de filotimie a naturii, norii și ceața se risipiseră spre seară și am avut parte de acea lumină caldă care prevestește fiecare asfințit. Am profitat de ea și ne-am oprit într-un punct de belvedere, amenajat cu o masă și două bănci, unde poteca trece dincolo de piciorul Bucșoiului.

Pe masă este lipită o placă pe care-i gravată o poezie din care am luat strofa din deschidere. Poate că e ușor naivă, dar mi-a plăcut și s-a potrivit cu aerul plimbării, ca un pachet de țigări pufăit sfielnic seara după o zi de muncă la câmp, în timp ce povestești, printre altele, cum fuseși acum două zile cu-n cal la târg și nu putuși să-l vinzi.

Un pic de Bucșoiu

La cabană ne-am regrupat doar ca să ne redespărțim: o parte au luat-o înainte cât am mai băgat o cafea și, ați ghichit, am mai mâncat o tură, tot cu balele lui Damocles deasupra capului. Am ajuns la mașini trei inși din câți am fost și, cum pe lume toate-au un sfârșit precum toate-au și-un început, iar începutul deja se dusese, venise vremea să-ncheiem și s-o-ntindem spre București.

Și v-ajunge