Este greu să pară altfel, sincer, pentru că, înconjurat de zone depresionare, iese-n evidență precum piramidele din deșert. Mai mult, amplificând senzația, într-un stil oarecum medieval, Consulul, este ferit printr-un șanț de apărare spre Nord, Vest și Nord – Est, prin care circulă, atât cât poate, atât cât este, râul Taița.

Varful Consul I, pentru noi, este Consul II

Deh, apa nu-i punctul forte al Dobrogei, ci prezența lipsei ei. Și vântul. Și arșița. Și scorpionii. Și ciulinii. Și penele de bicicletă. Și bâzâitul eolienelor. Și, enfin, toate cele câte n-am avut parte-n primăvara prelungită a lui 2023. După deturnarea drumeției original închipuite pe Consul către potcoava – literalmente – de peste drum, Delictaș – Eschibalâc, am revenit, tot împreună cu Ică, în chiar week-end-ul următor pentru a-nfăptui visul văzut aievea de pe Delictaș.

Gata de plecare

Cu trei grade-n plus și vreo tot atâtea zeci de kilometri la oră, era cu trei pași mai aproape de Dobrogea pe care-o știm și-o iubim de la distanță sigură. Cu toatea astea, încă suficient de crudă încât iarba să-i fie verde, frunzele asemena și bujorii încă-n floare, încă mirositori, încă de culoarea apusului de toamnă.

Consul și Taița, un cuplu, literalmente, de legendă

Așadar, lăsarăm mașina-n același loc, adică unde Banda Roșie care se prelinge de pe Delictaș intersectează Drumul Național 22F și-o luarăm în sens opus, pe drumul de pământ ce se-ndreaptă spre poalele Consulului, peste o punte plăpândă din lemn, durată de către ciobanii care-și fac veacul pe-acele pășuni.

Urcând prin pădurea de stejar și păducel

Marcajul turistic este iluzoriu, consemnat în panoul de lângă podișcă doar ca să ai cu ce pierde vremea căutând. Din fericire, orientarea nu este grea, mai ales pe vreme bună, prin pădurea pleșuvă de stejari timizi și păducel. Din loc în loc, câte-un gol generos dezvăluia perspective schimbătoare către Delictaș.

Delictaș – Eschibalâc

Calea aleasă de noi a șuntat două bucle descrise de traseul marcat (corespunzător, probabil, în documentele justificative ale investiției), tăind de-a dreptul calcarele care predomină versantul Nord – Vestic. Gâfâirăm oleacă, nu musai de efortul urcării, ci tot alergând dintr-o parte-n alta, chemându-ne reciproc pe măsură ce mai găseam câte ceva: ba o inflorescență calcaroasă mai șuie, ba câte un grup de flori aflate la prima și singura tinerețe ori vreo țestoasă.

La plimbare

Prima parte a urcării se gată sub Consulul Mic (ori Consul II cum mai este marcat), intermezzo care dă tonul și unei schimbări în peisajul oferit de stâncăriile muntelui: de la calcare la roci vucalnice, porfire felurit colorate: roșii, verzi, galbene sau negricioase, limpezi ori în cruste de licheni trase. N-am găsit altă rimă.

Sub Consulul Mic

Pe platoul Consulului Mic (nu c-ar fi o denumire de-o fantezie debordantă, dar Consul II e de-a dreptul îngrozitor, cu excepția situației când ești numitor-de-locuri (?!) sau un programator croit după calapodul prejudecăților opiniei publice, ceea ce, să recunoaștem, acoperă cam 90% din situații) ne-am întins un pic la poze, onorând atât priveliștea imediată către vârful Consul (Consul I), cât și cea mai îndepărtată, către culmile ce se zăreau difuz prin aerul încețoșat de căldura amiezii.

Pe Consulul Mic

Și, după ce am ținut un moment de reculegere pentru momâia sacrificată-n mijlocul unui cerc ritualic încropit din bolovani riverani, am coborât către șaua ce separă vârfurile. Prin șa trece un drum de pământ și tot de-acolo se desprinde o variantă a benzi roșii, către un loc de campare și, spune legenda, un izvor cu apă. Explorând-o, am dat de-o carapace de țestoasă din care plecase țestoasa și de doi pui de câini care se-ngrămădeau ștrengărește la umbra unui copac.

Acuși venim

Am revenit în culmea geometrică, străjuită de pădure de-o parte și de alta, făcându-ne loc printre aleatoriile insule de porfire și culoare pietroase ce-o presară. Sub vârful Consul, unde pădurea se rărește, spre Sud, am găsit ceea ce ne dorisem în primul rând să găsim pe Delictaș și-am găsit doar sub formă de boboci și prea puțin înfloriți: bujori. Mulți bujori, pâlcuri-pâlcuri, tocmai aduși de primăvară cu rata de prânz.

Drumul dinspre șa

A fost meritul lui Ică, eu i-aș fi ratat probabil, pentru că nu erau chiar în potecă. Mirosul lor se simțea de departe, așa i-a localizat, însă al meu are raza de acțiune mult mai mică și uneori nici măcar nu-mi pot evalua calitatea și textura propriilor bășini. M-aș fi mulțumit, neștiind că-i doar consolare, cu-n alt grup de bujori de pe versantul Nord-Estic, tot sub Consul.

Bujori

La picioarele noastre, sub liziera pădurii, se-ntinde o pajiște pe care manevra un alt regiment de oi, oarecum potrivit cu aerul restrâns de stepă. În depărtare, ca un fundal atotcuprinzător, se desfășura pădurea stufoasă de pe Dealul Atmagea, pe care-l traversasem de dimineață-n drumul spre Horia și pe care din nou îl vom traversa la-ntoarcere. Alături de drumul dintre Vâlcea și Severin via Târgu-Jiu, una din căile sufletului meu.

Inspectând versanții

Din acel punct ne-au mai despărțit de vârf câteva cazemate stâncoase, pe care le-am ocolit inspectând versantul Nordic, mult mai abrupt decât cel Sudic și brăzdat de câteva văi abrupte ce se cer iscodite la un moment dat în viitor. De-ar veni și primăvara lui 2024 tot cu CFR-ul de la Satu Mare, atunci are să fie timp berechet și pentru un encore chirurgical.

Oi la păscut

Pe Consul se găsesc în stare naturală foarte mulți turiști, urcând în flux interminabil pe culmea Sud – Estică, molcom descrescândă (odată ce treci vreo două praguri stâncoase și ceva ce poate fi asimilat unui horn îmbătrânit, obosit de-a mai suci gleznele drumețillor) către satul Iulia. De-aci calul știe drumul, nu mai e nimic care să se opună vizibilității, afară de-o ceață efemeră, noapte fără lună ori ziuă fără soare, ceea ce n-a fost cazul.

Cazemată

Pentru-a reveni la mașină am coborât otova spre Nord, tăind un vâlcel pietros în amonte și săpat în straturi de loess în aval. Ținta noastră fu un drum de pământ care se zărea limpede de dus, care merge la nivel între Consul și Taița și deservește cel puțin o stână pitorească de sub vârful Consul, în gura a ceea ce poate trece cu oarecare indulgență drept vale stâncoasă, una din cele zărite de pe creastă și menționate anterior.

Pe coborâre

Mergând în amonte pe lângă Taița foarte multe nu mai pot fi văzute, dacă nu cumva ai răbdare să cauți peștera și ruinele cetății marcate pe-acolo, ceea ce n-am avut și, deci, n-am făcut. Râul este decolmatat cu excavatorul și albia sa lărgită, agresiune la care firava printesă dobrogeană a răspuns răsărind din loc în loc buchete de stânjenei de baltă.

Spre drumul de la poale, privind înapoi

Aproape de puntea trecută inițial ne-am întins la vorbă cu unul din ciobanii care-și fac veacul pe-acolo. De la ei am aflat ceea ce spusesem mai sus, anume că podișca-i pusă de ei, dar și că tot ei se gândesc s-o dărâme, pentru că-s cumva deranjați de lipsa de simț de conservare a turiștilor singuri care pătrund împrejmuirea stânei, păzită de câini zdraveni, uneori lăsați slobozi pentru-a trimite la plimbare șacalii și enoții.

Un vâlcel

Reveniți la Nărăvașă, am deschis larg ușile (căci habitaclul fusese deja năpădit de vara dobrogeană), ne-am schimbat și-am mers sfoară către București, pe drumul vechi, pustiu și excelent, evitând astfel luptele greco-romane de pe A2, din acelea care-ncep cu flash-uri și se termină cu articole pe blogosfera haute auto.

Stână